Am ajuns să ne dorim să fim prea iubiți și să iubim mai puțin.

zoiaAm plecat cu un oarecare gust amar, duminică seară, de la concert. De fapt, cum s-ar spune, un ochi râdea, altul plângea. O ador pe Zoia Alecu. Are o voce superbă și o muzica pe care ți-e drag să le asculți. Versurile melodiilor pe care le compune sunt de un sublim infinit. Muzica e din catifeaua versurilor pe care le face. Întâlnirea cu ea mi-a produs bucurie pentru cel puțin o lună de zile, chiar mai bine. E un om spiritual, cald, e prietenoasă. O ador! Duminică, la concert, la fel de superbe, ea și muzica ei.

Un  lucru m-a intrigat în orele, nu foarte târzii, mai ales pentru o perioadă de vacanță pentru elevi. E drept că Zoia a avut dezavantajul de a intra în scenă după un moment nepotrivit unei seri de club, un moment prea lung și prea departe de ceea ce persupune publicul venit pentru folk într-un pub. De aceea, în conceperea unei seri muzicale se ține cont întotdeauna de public, de muzică, de spațiu. De aceea, cei invitați, și acum le înțeleg insistențele unora, în atare situații, de a ști ce, unde, cine, cum, de ce, trebuie, nu doar să-și dorească să apară cu orice preț, ci să fie o apariție acolo unde e locul lor.

Oamenii, firesc sau nu, s-au mai retras. Concurenții din festival, căci vorbim de recitalul Zoiei Alecu de la Festivalul Seri Melancolice Eminesciene, la fel, și nu s-au mai întors. Parte din ei au rămas, puțini însă. Publicul puțin de care a avut parte Zoia, sigur suficient pentru a cânta alături de ea, dar merita mai mult, m-a durut căci concertul acela sublim al artistei merita mai mult. Sunt sigură că, eliminate unele dezacorduri de genul acesta, situația ar fi stat altfel. Zoia merita o sală plina! Muzica ei e prea bună ca să nu fie așa!

Pe de altă parte, de ieri mă revoltă atitudinea tinerilor concurenți din festivaluri care, și festivalul de la Botoșani nu e singurul care mi-a trezit lupta asta internă de gânduri, nu mai știu a-i respecta pe cei mai mari. Mi-aduc aminte, prin anii ’90, când era „Mamaia” sau „Cerbul de aur” la televizor, vedeam în public tinerii interpreți din concurs asistând la recitalurile vedetelor de la noi, în cazul festivalului de la mare, de la ei, în cazul festivalului de la munte.

Astăzi, remarc cu îngrijoare un dezinteres din partea tinerilor concurenți față de ceea ce urmează seara după concurs. Artistul din recital îi interesează mai puțin, preferă cu totul și cu totul alte preocupări după ce ei înșiși au coborât de pe scenă. Nu-mi place asta! Vor să facă o carieră în muzică, dar uită să „fure” cât pot de la cei care le pot fi modele. Asta o puteau face și aseară căci Zoia le putea fi una din lecțiile pe care s-o învețe doar asistând la concertul ei. La Brăila, la „George Grigoriu”, acum, în iunie, am observat același lucru. Puțini concurenți sunt interesați de ceea ce se întâmplă după ce se sfârșește prestația lor.

Remarc același dezinteres pentru „restul, în afară de mine”, și în cazul copiilor care apar în spectacole. E drept, majoritatea spectacolelor sunt cu intrare liberă și atunci ne pasă să ne vedem propriul copil pe scenă, iar restul zero. Doar nu plătim nimic! Mi se pare egoism de-a dreptul din partea părinților care vin la un spectacol doar pentru că fiumiu/fiemea participă în spectacol și după ce odrasla își încheie momentul, îl/o îmbracă și pleacă. Lasă un scaun gol în sală iar ceilalți continuă, cu public sau nu.

De fapt, unde ajungem aici, dacă noi ca părinți nu ne formăm copiii să fie adevărați spectatori mai întâi și apoi artiști pe scenă. Mi-aduc aminte de spectacolele prin sindicat de pe vremea lui Ceaușescu la care mergeam cu mama și cu tata, pentru care îmi aranjam cele mai bune haine, cumpăram flori și regretam apoi că se termină. Continuam spectacolul în culise alături de artiști pentru un autograf, pentru o vorbă de apreciere. Astăzi, am ajuns să ne dorim să fim prea iubiți și să iubim mai puțin.  Trist și încotro ne îndreptăm așa?

Share This:

Leave a Reply

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *