Exclusiv! Interviu cu Sergiu Cioiu pentru prietenii Top Românesc

Începând cu toamna anului 2010, Ioana Matfeev şi subsemnatul, au început munca de documentare la o lucrare despre istoricul Festivalului de la Mamaia. Nicăieri nu mai există o arhivă completă a Festivalului “Mamaia”, aşa că munca noastră s-a asemănat asamblării unui puzzle imens, care acum este aproape complet. Printre altele, am luat legătura cu câteva personalităţi care au făcut istorie pe scena Festivalului “Mamaia”. Unul dintre aceştia, a fost domnul Sergiu Cioiu, un artist cu totul aparte în muzica românească a anilor ’60, ’70 şi începutul anilor ’80. Născut la Bucureşti, pe 7 octombrie 1940, Sergiu Cioiu a absolvit Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică I.L. Caragiale din Bucureşti. Aşa cum este scris pe Wikipedia,  Sergiu Cioiu a abordat diverse genuri muzicale, precum şansonetele, jazz, swing sau folk pe care le-a fuzionat într-un mod cu totul special. Este unul dintre puţinii interpreţi români care au adus un farmec muzical aparte scenei interpretative româneşti amintind de şansonetiştii francezi. Piesele sale au apărut pe trei albume solo (doua discuri single şi un LP), precum şi pe numeroase complilaţii, lansate de casa de discuri “Electrecord”. După ce ne-a lămurit cu unele întrebări legate de Festivalul Mamaia, domnul Cioiu ne-a oferit o mare mână de ajutor la realizarea unui articol despre regretatul textier Mihai Dumbravă, pe care l-am publicat pe Top Românesc, pe 11 martie 2012. Puteţi lectura articolul aici.

Iată că acum, domnul Sergiu Cioiu, a avut amabilitatea de a ne acorda un interviu pentru Top Românesc.

Rep: Stimate domnule Cioiu, în primul rând am dori să vă mulţumim pentru acordarea acestui interviu si, pentru că, de curând, a fost ziua dumneavoastră, dorim să vă urăm toate cele bune.

Sergiu Cioiu: Vă mulţumesc, mă onorează atenţia şi prietenia ce ni le arătaţi mie şi unei generaţii de interpreţi, cântăreţi şi autori-compozitori despre care astăzi se aude mai puţin.

Rep: Să începem cu începutul. Ce l-a determinat pe Sergiu Cioiu să devină artist?

S.C: E greu de vorbit despre ceva determinant. Probabil o mulţime de amănunte amestecate cu ceva inexplicabil, o atracţie pentru spectacolul de circ, o bucurie de a asculta fanfara din chioşcul Zăvoiului (din Râmnicu Vâlcea, unde s-a născut tatăl meu şi unde am petrecut, la bunica paternă, cîteva vacanţe de neuitat), poveştile şi poeziile pe care mi le spunea şi recita sora bunicii mele materne, filmele cu actori pe care doream să-i imit, un anumit haz pe care-l provocam colegilor de liceu, incurajările colegului şi prietenului meu Mihai Botez, cu care fusesem distribuit în prima piesă în care am jucat la 11 ani şi care, la sfârşitul studiilor liceale, era un distins premiant, căruia i-am dezvăluit pasiunea mea pentru teatru şi căruia i-am recitat, pe stradă, intr-un colţ, un monolog din Cidul de Corneille. Toate acestea şi încă ceva mai greu de definit…  Răspuns scurt: Nu ştiu exact, poate pasiunea pentru spectacolul de circ, clovnii, scamatorii, prestidigitatorii, misterul.

Rep: Alături de Cornel Constantiniu şi Corina Chiriac, faceţi parte dintre puţinii solişti vocali care au la bază Facultatea de Teatru. Ne puteţi povesti câte ceva despre perioada studenţiei?

S.C:La facultatea de teatru se intra greu pe vremea mea, la sfîrșitul anilor ‘50, începutul anilor ‘60. Erau preferați cei care aveau origine sănătoasă, fiii de muncitori și țărani sau membrii de partid ori ai unora cu ceva notorietate. Se mai strecurau și fiii sau fiicele unor actori cunoscuți și respectați, ori soțiile unora dintre ei, cum erau soția lui A. Pop Marțian, cea al lui George Vraca, nepoata lui Manolescu, fiica lui Ciubotărașu… Astfel, după un eșec la un concurs pentru a putea urma cursurile de pregătire oferite candidaților, mi-a venit ideia să îmi schimb numele pe cererea de înscriere. Mi-am zis Notara, cu un singur „t”, special pentru a nu trebui să inventez că sînt nepotul marelui actor Nottara, ci unul mai simplu, băiat de muncitor oțelar, la Uzinele 23 August, și de lucrătoare la ITB, vatman de tramvai. Astfel, am fost admis la acele cursuri de pregătire la clasa doamnelor Dina Cocea și Sanda Manu. Bine înțeles, am fost întrebat dacă am vreun grad de rudenie cu vestitul actor, am răspuns că nu și am fost invitat să spun ce pregătisem. Eram slăbuț, comic dar convins că teatrul e o meserie serioasă, complexă și trebuie să arăt capacitatea mea dramatică; așa incît le-am prezentat numai texte clasice și dramatice, stanțele lui Rodrigo din Cidul, apostrofa părintelui Mozer din Hoții lui Schiller, şi celebrul monolog “A fi sau a nu fi”, din Hamlet. Doamnele s-au amuzat și mi l-au recomandat pe Florin Piersic, proaspăt absolvent, tînăr actor, pentru a mă ajuta și iniția în a spune fabule și poezii mai potrivite cu structura mea de viitor student. Aşa m-am împrietenit cu Florin. La IATC, am intrat în anul următor, cu toate că ajunsesem pâna la proba finală. Răspuns scurt: Imi aduc aminte de minunații mei colegi, Ovidiu Iuliu Moldovan, Monica Ghiuță, Ștefan Radof, Ilinca Tomoroveanu, Ion Caramitru, Mihai Stan, Mariana Mihuț, Rodica Mandache, Nicolae Gherghe, Dora Chereș, Andrei Zaharia și mulți alții, dintre care unii au dispărut, iar alții  au ajuns mari actori de teatru și film, directori de teatru, toți din aceeași generație de aur, studenți, pe atunci, care se amuzau și aplaudau frenetic cînd cîntam „Ce mai faci Maria”, un celebru cîntec-cuplet învăţat de la Ciupi Rădulescu.

Rep: Am citit că, încă din timpul studenţiei, aţi început colaborarea cu celebrul Teatru de Revistă “Constantin Tănase”, unde aţi avut şi primul dumneavoastră succes. Publicaţiile din acea perioadă au scris pozitiv despre evoluţia dvs. pe scena Teatrului Olympia din Paris sau dintr-un turneu la Berlin, alături de colectivul Teatrului de Revistă “Constantin Tănase”. Ne puteţi povesti?

 S.C: În timpul studenției, nu am colaborat cu Teatrul de Revistă. Această colaborare s-a instituit după ce am absolvit și mi-am luat examenul de Stat. La spectacolul de diplomă, de la Casandra, a asistat și Constantin Dinescu, directorul de atunci al Teatrului Tănase, pe care-l invitasem în mod special. Consideram, pe atunci, că actorul ar trebui să fie apt și pentru teatrul total, care implică canto și dans, pentru acel gen special care este muzicalul („musical”). După un concurs în care a trebuit să cînt, să învăț rapid și să  spun un cuplet, am fost admis în colectivul teatrului. Am jucat pe scena acestui teatru timp de trei ani. Am fost distribuit în diverse concert-spectacole, am făcut lungi turnee în zeci de orașe din țară. Am frumoase amintiri și port prietenie foștilor mei colegi din acest teatru, artiști talentați și dedicați marelui public. Dinescu m-a distribuit în Revista Dragostei, care a fost spectacolul ales de Bruno Coquatrix să participe la un turneu al trupelor de music-hall din lume. Am fost printre cei aleși de acest impresar mitic, fostul patron al Olympiei din Paris. (La Paris, l-am cunoscut pe Charles Aznavour, care a asistat la premiera noastră. Am putut vedea spectacole de variété și de cabaret de nivel internațional, datorită domnului Coquatrix, o gazdă excepțională, un mare impresar şi patron de teatru). Vedetele spectacolului erau Stela Popescu, Mircea Crișan, Gică Petrescu, Doina Badea, Mariana Bădoiu, Cornel Patrichi cu trupa de dans a teatrului, dansatorii Marica Negrea și Tudose Martinică, actorii Nicu Constantin și Alexandru Lulescu, Mihai Ciucă. Dirijorul care a preluat orchestra lui Michel Legrand era Gelu Solomonescu. Trupa noastră era sprijinită și de un mic taraf din care făcea parte și celebrul Fărămiță Lambru. Am avut parte de o excepțională atmosferă de colegialitate și am văzut locuri deosebite. Am cunoscut oamenii care se ocupau de tehnica spectacolelor de la Olympia, care mi-au povestit amănunte despre Jacques Brel (care era în apogeul carierei sale, extrem de iubit și de respectat), despre Bécaud (care făcuse să se spargă cîteva zeci de fotolii și strapontine la ultimul său recital ultra incandescent), despre noile vedete care cântaseră deja pe scena Olympiei. Într-o seară, am fost invitați de Coquatrix la New Jimmy’s, la Montparnasse, unde am cunoscut-o pe Régine, cîntăreață și patroana acestui celebru night club parizian. Sînt amintiri frumoase, de neuitat. Am avut și bucuria unei cronici cu cîteva cuvinte despre mine în Le Figaro. Eram comparat cu Yves Montand (tînăr) și cu Mouloudji. Eram în al nouălea cer. Aş fi putut rămâne la Paris încă de atunci dar n-am avut curajul necesar…La Berlin nu am fost, căci a trebuit să satisfac, cîteva luni, un stagiu militar obligatoriu pentru studenți, pe care îl tot amînasem. De data aceasta nu-l mai puteam amîna. Aveam doar 25 de ani.

Rep: În 1966, aţi început o lungă şi fructoasă colaborare cu marele compozitor Alexandru Mandy (1914-2005). Primele două şlagăre lansate de dvs., în colaboare cu domnul Mandy, au fost celebrele “Cântecul vântului” şi “Glasul tău” (care este un tribut adus Mariei Tănase), prezentate cu mare succes pe scena Festivalului de la Mamaia’66. Au urma apoi o serie de piese de mare succes: “Cred”, “De ce?”, “Îţi mulţumesc”, “Merci, Becaud”, “Pentru cine?”, “Primul loc pe pământ”, “Venise vremea”, etc. În viitorul apropiat vom scrie un articol despre acest mare compozitor şi textier care a fost Alexandru Mandy. Cum a început colaborarea cu Alexandru Mandy?

 S.C: Colaborarea cu Alexandru Mandy a început grație unui mesaj adresat prin telefon tatălui meu. Eu nu mai răspundeam la acel număr. Mă mutasem, căci deja mă căsătorisem. Tata mi-a dat coordonatele lui Mandy. I-am dat telefon și m-a invitat să facem cunoștință, să ascult câteva cântece. Mandy era un om prietenos, modest, deschis, foarte simpatic. M-a primit cu nespusă căldură. Ne-am împrietenit imediat, în ciuda unei diferențe de vîrstă și a felului meu mai protocolar. Era împreună cu soția sa, Erika, și fiul său, Sergiu. Atunci am ascultat pentru prima oară Dece și Cîntecul vântului. Au urmat Glasul tău, Venise vremea și Pentru cine?, care au intrat pe primul meu disc la Electrecord. (Despre prietenia mea cu Mandy se poate citi în Revista Radio, noiembrie 2005, şi în Observatorul din Toronto

Rep: Tot cu Mandy, aţi realizat şi “Tripticul Brâncuşi”,  adică trei melodii (“Coloana infinitului”, “Masa tăcerii”,  “Poarta sărutului”) care se referă la sculpturile monumentale cu acelaşi nume ale marelui Constantin Brâncuşi. Ştiu că aţi fost şi protagonistul unui film, realizat de Televiziunea Română la Târgu-Jiu, chiar în parcul care adăposteşte cele trei lucrări ale lui Brâncuşi.

S.C: Tripticul Brâncuși, de care întrebați, este una din cele mai importante realizări ale excepționalului autor-compozitor, incredințate mie ca interpret. Mi-aduc aminte că am participat, ca mulți alții, la acel festival, atît de blamat astăzi, Cântarea României, unde am fost premiat pentru interpretarea integrală a Tripticului. Eram acompaniat doar de un pian și o vioară, într-un stil folk-jazz. O experiență deosebită și irepetabilă — ca multe altele care sînt efemere, ca tot ce este artă vie a spectacolului. O altă experiență, neînregistrată pe vreo peliculă, a fost un recital cu cîntece de Mandy în care am fost acompaniat de doi pianiști la două piane (Gery Podgoreanu și Dan Stoian) și de un contrabasist (Johnny Răducanu). Era o vreme cînd nu aveam disciplina memorizării pe vreun suport electronic sau pe peliculă magnetică a acelor experimente-unicat. Intotdeauna mi-am spus că e timp pentru a reface totul mai bine… În prezent, Tripticul Brîncuși este apreciat, iubit și bine îngrijit și de un minunat om, iubitor de cîntec și de poezie, locuitor al Târgu-Jiului, care apără patrimoniul nostru cultural reprezentat de sculpturile monumentale ale lui Constantin Brâncuși. Numele său este Ion Alecsoiu, și a relizat un frumos site în care pot fi ascultate cele trei cîntece, citite versurile și admirate sculpturile celor trei monumente: www.poartasarutului.cabanova.rowww.masatacerii.cabanova.ro și www.coloanainfinitului.cabanova.ro. Cît despre filmul pe care l-ar fi realizat Paul Urmuzescu la Târgu-Jiu, nu știu dacă s-a montat, editat și difuzat. Oricum, mult metraj se poate găsi în arhiva TVR (cu peliculă arsă, sau nu tocmai de calitate, dar care ar putea folosi ca documentar pentru un Muzeu al dinozaurilor muzicali…).

Rep: Pe lângă Alexandru Mandy, aţi colaborat cu alţi mari compozitori precum: Florin Bogardo, Ion Cristinoiu, Felicia Donceanu, Mihai Dumbravă, Robert Flavian, Cornel Fugaru, Aurel Giroveanu, Nicolae Kirculescu, Laurenţiu Profeta, Andrei Proşteanu, Dan Stoian, Radu Şerban, Vasile V. Vasilache, Vasile Veselovski, etc. Ce alte piese şi colaborări au un loc special în cariera dvs?

S.C: Cu toți acești compozitori am avut o colaborare plăcută pentru realizarea unor înregistrări la Radio sau TVR, ori pentru simpla și omeneasca dorință de a-i cunoaște mai bine pe cei care făceau parte dintr-un milieu foarte special, acel milieu muzical în care prieteniile se legau mai ușor și mai trainic decît astăzi. Era mai multă candoare, mai puțină ipocrizie, mai multă încredere, cu toată cenzura care trebuia păcălită… Vasile Veselovski era un om minunat și un compozitor inspirat. Țin minte cîntecul său Copăcel, pe care l-am cîntat într-un concert-spectacol, imitînd tot felul de stiluri în diferite limbi, ca și varianta mea Și dacă, pentru un recital TV, sau Dacă nu ești lîngă mine… cîntat în multe turnee în țară. Cu Nicușor Kirculescu, Radu Șerban și Renți Profeta am fost într-o dulce și frumoasă relație de prietenie, ca și cu Ion Cristinoiu, Puiu Dumbravă, Cornel Fugaru, Gelu Solomonescu, Robert Flavian și fermecătorul pianist și compozitor Dan Mizrahi, pe care nu l-ați pomenit. Toți au cîte un cîntec în repertoriul meu și un loc în inima mea. Ei toți reprezintă o parte din tinerețea mea și începutul unei cariere de cîntăreț de muzică ușoară românească. Iar una din cele mai importante colaborări artistice de lungă durată pe care le-am avut a fost cu Dan Stoian, un excepțional pianist-acompaniator și un excelent compozitor de cîntece, care a urzit, în strînsă legătură cu propriile mele exigențe, muzicile pieselor de pe albumul La o adică și din recitalul Pecine numin…EU. Doi artiști, un autor-compozitor și un pianist-compozitor-aranjor, rămîn definitorii pentru stilul şi repertoriul meu: Alexandru Mandy şi Dan Stoian.

Rep: Într-o epocă în care interpretarea cântecelor în limbi străine nu prea era agreată, dvs. aţi interpretat atât piese din repertoriul francez, cât şi piese din cel românesc interpretate în limba franceză. Îmi vin acum în minte variantele în limba franceză a celebrelor piese “O fată mai găseşti” (H. Mălineanu), “Să nu uităm să iubim trandafirii” (Florin Bogardo) şi “Trecea fanfara” (Temistocle Popa).

S.C: Întotdeauna am considerat că muzica ușoară românească de calitate se poate exporta, dacă are variante bine scrise în cîteva limbi internaționale (engleza, franceza, portugheza, spaniola, italiana). Mai tîrziu, am înțeles că, în acest domeniu, funcționează industria discului, drepturile de autor, cele de folosință, interesele uniunilor editoriale și ale autorilor — o întreagă structură, destul de complicată, pe care nu o mai putem ocoli. Pentru mine, itinerarea translingvistică a unor versuri mioritice cîntate de mine în franceză — într-un Spațiu Schengen șansonetistic, dacă doriți —, a fost, în acea epocă ceva mai simplă și mai ingenuă, un simplu experiment estetic.

Rep: În perioada 1966-1976, pe parcursul a şase ediţii ale Festivalului de la Mamaia (1966, 1969, 1971, 1973, 1974, 1976) aţi participat cu zece piese (dintre care patru au fost laureate) şi aţi câştigat două premii de interpretare (1966, 1969). Ce importanţă a avut acest festival pentru cariera lui Sergiu Cioiu?

 S.C: Aceeași importanță ca pentru toți ceilalți participanți. Festivalul Mamaia a fost și ramîne un moment important pentru a demara o carieră în cîntec, atît pentru un compozitor care debutează cît și pentru un cîntăreț. Festivalul Mamaia era așteptat cu emoție și plăcere, prilej unic de întîlniri între compozitori, interpreți, textieri, poeți, critici, într-o atmosferă estivală, prietenească, uneori strălucitoare, cu petreceri nocturne, stropite cu vin de Murfatlar, în acordurile unor orchestre de pe Litoral, între care cea mai cunoscută și apreciată era cea condusă de Horia Moculescu, care mi-a scris un cîntec intitulat Nu cred! (pe care, din păcate, nu l-am înregistrat…). Horia Moculescu este azi un mare compozitor, căruia îi port și acum o tandră prietenie. Știu că el este unul dintre cei mai atașați artiști, foarte dedicat continuării acestui Festival de tradiție pentru muzica pop, care, după părerea mea, ar trebui să devină internațional și care s-ar putea asocia cu binecunoscutul festival de la San Remo, San Remo Festival.

Rep: De-a lungul carierei dvs. aţi întreprins numeroase turnee în străinatate. În ce ţări şi fost şi ce amintiri ne puteţi împărtăşi despre aceste turnee?

 S.C: Am cîntat în Rusia, în Polonia, Franța, Olanda, Cehoslovacia, Israel, Belgia, SUA și, firește, în Canada. Din Rusia, îmi amintesc un foarte frumos și bine organizat turneu cu alți interpreți din țările prietene. Am cîntat, in pofida cenzurii sovietice, cîntecul lui Aznavour, Deux Guitares, interzis a se cînta în public, intrucît era unul din cîntecele țigănești cîntate și iubite de ruși, în epoca țaristă. Eram acompaniat de un big band din Estonia, care avea și o partidă de viori. A fost un mare succes și m-au pus să închid spectacolul. În acel turneu cînta și Anda Călugăreanu, care era foarte aplaudată și cu care făceam tot felul de glume. Odată am pus gajurile noastre la bătaie și am oferit orchestrei șampanie și caviar. În orchestră erau peste 25 de instrumentiști… În Polonia, am cîntat timp de o lună la un night club atașat sălii Congresova, un fel de cabaret cu program de varié. La Varșovia, am cunoscut instrumentiști de jazz, actori de la Teatrul Național, un autor-compozitor deosebit, Wojciech Mlynarski, cu care mi-am găsit puncte comune. Cam așa arăta și cînta prietenul meu polonez. (Aici si aici il puteti urmari -n.n) Acum, are vîrsta mea și continuă să fie apreciat în Polonia lui natală.      Înțelegeți că, în Polonia, la acea epocă, producția artiștilor era mai puțin cenzurată ca în România, se cînta jazz în baruri și cluburi, chiar și președintele Gomulka putea fi subiectul unor scheciuri satirico-comice. Pentru mine, a fost o excelentă experiență, atît în participarea mea la una din emisiunile lor televizate, cît și pentru plăcerea de a cunoaște artiști, ziariști care m-au intervievat.  În Israel, am fost cu Sincronul lui Fugaru, cu Mihaela Mihai, Dan Spătaru, Luminița Dobrescu (proaspăt premiată la Cerb), Trio Caban, Cristian Popescu și doi comici de neuitat, Ovid Teodorescu și Horia Șerbănescu. Turneul a fost organizat și impresariat de un cunoscut animator cultural israelian, Teșu Solomovici. A fost un turneu de succes, ne-am făcut prieteni și ne-am bucurat de o atmosferă extraordinară oferită de public, dar și de cîteva familii care ne-au răsfățat pe tot parcursul șederii noastre în Israel. Ce să vă mai povestesc despre turneul din Franța?… Deja v-am istorisit cîte ceva. Dar despre Olanda, unde am cîntat, în direct, într-o emisiune cu public de la Hilversun, unde se află studiourile televiziunii olandeze?… Dar despre aventura din Belgia, unde am cîntat, la Spa, la Festivalul francofon, organizat de CRTC în colaborare cu RTB, și unde am participat, convins că voi lua marele premiu?… Pînă la urmă, acesta a fost cîștigat, pe merit, de un autor-compozitor-interpret canadian. N-aveam de unde ști că voi ajunge, cîndva, în Canada și că îl voi reîntîlni în orașul Québec pe Jacques Michel (pe care îl puteți asculta aici. Țin minte că patronul redacției muzicale de la RTB m-a plimbat prin studiourile de la Bruxelles, promițîndu-mi o participare la o emisiune cu Gilbert Bécaud. Urma să cînt Merci Bécaud în franceză. Din păcate, n-a fost să fie… Sînt multe amintiri, dar nu doresc să ocup spațiul cu anecdote. Sper să am o altă ocazie.

Rep: Cum a decurs colaboararea artistului Segiu Cioiu cu Radioteleviziunea Română?

S.C: La început, colaborarea cu RTV, în România, a decurs chiar foarte bine, ca pe roate. Primul care m-a invitat la o emisiune de televiziune a fost Cornel Todea, care, fiind și asistent la IATC, m-a văzut într-un spectacol la țară, la Roșia, nu departe de București, unde făceam muncă patriotică. Am cîntat Ce mai faci Maria, am spus niște versuri, am fost aplaudat de colegi, și Todea m-a invitat să întruchipez un personaj dintr-un poem, într-o emisiune de versuri. Mai tîrziu, am jucat într-o piesă scrisă de Eugen Rotaru, intitulată O Bucățică de pîine. Cum începusem să cînt la Tănase în diverse concert-spectacole, am fost chemat de Valeriu Lazarov — cu care am colaborat, atîta vreme cît a fost în țară, la mai multe emisiuni, unele foarte benefice carierei mele de interpret. Îmi amintesc de o emisiune în care am lansat o variantă românească a cîntecului lui Jacques Brel, Madeleine, într-o echivalență semnată de acelaș Eugen Rotaru. De multe ori m-am întrebat dacă această variantă s-ar putea găsi pe o veche peliculă în arhiva televiziunii… Astfel, am început să fiu mai solicitat, pînă la un moment dat, cînd am avut un conflict cu cel mai important om de televiziune, reputatul Tudor Vornicu. Fusesem reclamat de secretarul de partid al Televiziunii că mi-am permis să mă uit la televizorul din biroul său, instalat în holul hotelului ARO-Carpați, unde era sediul Festivalului Cerbul de Aur, de la Brașov. Să te cerți cu Vornicu era grav pentru cariera unui cîntăreț a cărui vizibilitate depindea, ca și azi, de Televiziune. Mai tîrziu, lucrurile s-au mai aplanat. Totuși, multe emisiuni și proiecte la care fusesem solicitat inițial nu au mai avut loc sau au fost realizate fără mine. Este unul din motivele pentru care nu am fost solicitat de Alexandru Bocăneț, unul din cei mai proeminenți realizatori TV din perioada post-Lazarov.

După premiul de la Mamaia (cu cîntecul lui Radu Șerban, Cine a găsit tinerețea mea), am fost tăiat din distribuția unui show TV. A trebuit să cer explicații de la Directorul General de atunci, al cărui nume nu mi-l mai amintesc — nici nu era de reținut, și nici nu avea explicații, era unul din tovarăși. Am ajuns la Corneliu Burtică. Era în CC și avea în subordine Radioteleviziunea română. Tovarășul a fost rezonabil, abil și amabil. Ceceul n-avea nimic să-mi reproșeze… Am putut colabora, din cînd în cînd, cu TVR.  După spectacolul meu de la TFM, Pe cine numim… EU, Andrei Brădeanu, excelent regizor și realizator de televiziune, mi-a propus să filmeze tot spectacolul pentru a face un one-man-show la TVR. S-a filmat, s-a înregistrat, în cel mai mare platou al studiourilor TV. A participat Dan Stoian și intreaga orchestră cu care se realizase discul la Electrecord, au fost angajați oameni pentru figurație, s-a creat un decor interesant cu elemente și obiecte speciale. S-a filmat, s-a montat, s-a editat. — Doar autocarul color, cerut de Brădeanu, nu s-a putut obține, pentru că era unic și la dispoziția șefului statului… Am așteptat multă vreme să fie programat. În zadar. Niciodată nu a fost difuzat.  Am hotărît să fac tot posibilul spre a părăsi România. Am reușit. Au trecut 30 de ani.  Regret prietenii, publicul, colegii, oamenii cu care am putut colabora în activitatea mea de artizan al cîntecului. Îi port în suflet pe toți, și am un gînd ales pentru cei dispăruți, prietenii mei din stele.

Rep: Am citit atât pe pagina dvs de pe Myspace, cât şi în povestirea despre Mihai Dumbravă, că în timpul sezonului estival, aţi cântat la cele mai renumite baruri de pe Litoral. La ce localuri şi în ce perioadă aţi întreprins aceste programe de divertisment?

S.C:  Am cîntat la barurile de pe Litoral, la Cazinoul din Constanța, la barul din Neptun, la barul Roman din Eforie, la Calypso (la Mangalia, cred…) și la Cancan, din Eforie Nord, toate sub direcția IHR Mangalia, instituție comercială condusă de un băiat deștept, Victor Dăineanu. La toate aceste baruri, am făcut scenarii, am prezentat programe de varietăți și am cîntat. La Cancan, am fost printre primii așa-numiți mandatari, împreună cu Mihai Dumbravă si cu Villy Donea, care avea un bar, alături de noi, Western Saloon. Totul se întîmpla între ’65 și ’69. Povestea cu mandatarii nu a ținut decît o vară. A fost o experiență bună, reușită, dar am ajuns la concluzia că nu era o treabă prea potrivită pentru noi… Culmea, am cîntat și la un bar gerat de Viorel Păunescu, care vădea încă de pe atunci calitatea innăscută a omului de afaceri dedicat turismului și cu gust pentru divertisment.

Rep:  La începutul anilor’80 aţi avut un memorabil One-Man Show la Teatrul Foarte Mic din Bucureşti, show despre care aţi vorbit mai sus. Este vorba despre spectacolul “Pe cine numim… Eu””, pe muzica lui Dan Stoian şi versurile lui Marin Sorescu. În seara premierei, a apărut şi albumul “La o adică” (Electrecord 1981, ST-EDE 01920), care cuprinde cele 26 de piese prezentate în spectacol. Din câte ştiu, acest spectacol a stârnit controverse şi a întâmpinat ceva probleme din cauza cenzurii comuniste.

S.C:  TFM era sub directoratul lui Dinu Săraru, membru CC, scriitor și om de teatru, care a știut să ocolească neplăcerile unei posibile cenzuri sau problemele ce s-ar fi putut ivi în contextul în care se spuneau unele lucruri cu subînțelesuri politice proscrise într-o sală mare sau la televiziune. TFM are o capacitate în jur de 100 de locuri. La Teatrul Mic, s-au putut crea și juca cîteva spectacole curajoase, care dădeau senzația că suntem ceva mai slobozi. Era un preambul la ceva ce avea să urmeze, dar fără o schimbare esențială de cap. — Cine conduce azi destinele României și ale culturii românești? Parlamentul? USL? Ar fi bine de ştiut…

Rep: Când şi de ce aţi ales calea exilului în Canada?

S.C:  Cred că am răspuns mai sus la această întrebare. Am vrut să mă bucur de o nouă șansă. Era în ‘82, făcusem spectacolul la TFM, lansasem discul, filmasem pentru Brădeanu. Filmase chiar și o echipă trimeasă de Tudor Vornicu, direct din spectacol, un fragment. Nimic nu a apărut pe post la TVR. Ce era să fac? Mi-am aranjat de un contract serios. Și am plecat să văd lumea.

Rep: Ştim că şi fiul dvs., Leonard Constant este muzician. În cazul familei Cioiu, talentul este ereditar. Ce activităţi artistice aţi întreprins şi întreprindeţi în Canada?

S.C:  Fiul meu este un producător independent, autor-compozitor-interpret, faiseur de chansons, instrumentist-ghitarist, ideator, aranjor, om de proiect, artizan. Lansează un album cu grupul său Florquestra Brasil, intitulat Flortografia. Din cînd în cînd, se ocupă de mine, scoțînd cîte un clip. Lucrăm împreună la două albume, care vor ieși curînd la lumină, unul pe versurile lui Nichita Stănescu, intitulat Arca necuvintelor, un altul cu versuri de Ștefan Radof, după volumul Balade, Doamnelor, Balade, și un album cu o compilație din poezia românească. Se intîmplă să mai cînt sau să mai particip la cîte-un spectacol. În general, am o activitate legată de pasiunea mea pentru teatru, muzică și poezie. În Canada, am întreprins cîteva ateliere de tehnică dramatică la Ottawa University, altele pentru un teatru municipal din Gatineau, cu o piesă de George Astaloș, am realizat un album CD pentru un autor-compozitor-interpret din Montreal, pe o etichetă proprie. Au mai fost și alte proiecte, care au rămas în dosare. Nu poate reuși chiar tot ce se întreprinde. Mai încercăm… Continuăm?…Continuăm!

Rep: Vă mulţumim mult pentru acordarea acestui interviu. Ce le uraţi cititorilor Top Românesc?

 S.C: Cititorilor Topului Românesc le urez să se bucure de atenția unor difuzori care să-i lase pe consumatori să decidă ce e mai bun, mai interesant, mai valoros, și să nu le impună ceea ce cred ei că ar justifica difuzarea unor gunoaie muzicale cu pretenții care, pasămite, ar fi pe gustul majorității. Le doresc, din inimă, cititorilor revistei Top Românesc, să aibe de unde alege și să poată discuta despre gusturi — despre care se spune, greșit, că nu se discută. Le urez să asculte muzică de cea mai bună calitate, creată de adevărați instrumentiști și nu de calculatoarele cu care se fabrică muzica fără de suflet, gînd și sentiment. Le mai urez cititorilor voștri să se bucure de libertatea de a cere cont, pentru tot ce se întîmplă în viața de zi cu zi, celor care ar încerca să le impună o politică greșită, adică o politică ce nu ar servi oamenilor ci doar celor care o fac. Vă mulțumesc și eu pentru atenția și spațiul ce mi le-ați acordat.

Autor: Mircea Nicolau

 

„Cântecul vântului”

 

 

 

„Primul loc de pe pământ”

 

 

„Dar eu prefer să merg pe jos”

Share This:

CITEȘTE ȘI

Leave a Reply

2 comentarii la “Exclusiv! Interviu cu Sergiu Cioiu pentru prietenii Top Românesc

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.