(Audio) Titus Andrei și amintirea poetului Mihai Eminescu: poezia „Ce s-alegea de doi nebuni, iubito…”

Am onoarea, Felix! Nu mă pot abține să spun tot ce consider eu că este normal a spune fără nicio demonstrație, adică un adevăr fundamental admis de la sine despre Eminescu. A fi axioma eminesciană prin care se subliniază că deși a mai venit un an ce ne depărtează de existența poetului nu face decât să ni-l apropie cu ale sale ediții antume și cu vasta operă postumă.

Cert este că marii poeți și-au făcut ucenicia pe textele eminesciene, de la Arghezi – dacă vreți – la Blaga sau Nichita Stănescu, de la tradiționaliști la moderniști ori la cei pentru care miraculoasa continuitate s-a produs cu sau fără voia lor.

Niciunul nu a fost atât de aproape de muzică, în muzică sau să aibă continuu atâta nevoie de muzică de parcă, și nu parcă, ci sigur, s-a creat prin muzică și alte arte un sincretism indispensabil activităților intelectuale, spirituale și creatoare – cum au scris Zoe Dumitresucu Bușulenca și Iosif Sava în „Eminescu și muzica”.

Din aceeași carte: orice amintire despre Eminescu este de mare actualitate când e vorba despre cel dintâi moment. Poetul l-a întâlnit pe compozitorul George Ștefănescu, au ascultat împreună pentru prima dată câteva lieduri inspirate de versurile sale, dar slăbit de boală, nu putea înțelege prea mult. Cerea să se repete unele pasaje, asculta cu privirile pierdute și din când în când cu câte o lacrimă în ochi.

Aminteam de ediții antume, dar și de opera postumă care, în parte, regăsindu-se cu muzica, ridică la apogeu strălucirea romantismului eminescian.

S-au adunat 179 de poezii postume, variante nedefinite, teme profunde, de la iubirea idealizată și melancolia naturii la meditații filosofice, mitologice și istorice. Au fost donate Academiei Române cu imensa trudă pentru editare a poetului și criticului Perpessicius care a lăsat scris: „Apropie-te cu smerenie și sufletul poetului prezent în fiece silabă și fiece stih oricât de tainic îți va vorbi.” Între acestea și poezia „Ce s-alegea de doi nebuni, iubito…”, capodobera a liricii intime eminesciene, meditație prodund melancolică asupra iubirii și ireversibilității timpului. Sintagma doi nebuni exprimă viziunea romantică asupra iubirii absolute. Nu e rătăcire, ci pasiune extrapostum eminesciană. „Ce s-alegea de doi nebuni, iubito…”- scris în 1978.

{Audio}