In memoriam: Un destin… ca-n filme și muzică: RONA HARTNER

Textul de față e scris demult, prin 2014… Nu am intervievat-o personal pe Rona, ci am folosit documentarea Danei Andronie, ziaristă de forță la „Jurnalul Naţional“ (și coordonator în acele vremuri al festivalului „Folk You!“). De fapt, o rudă comună; când mă întâlneam la Dana cu Rona, ne promiteam că într-o zi vom reedita opera unui prieten comun – Cristi Pațurcă („Cântecele golanilor“) – ceea ce nu s-a mai întâmplat.

Am închis paranteza și revin la subiect, cu o întrebare: Cine ar fi fost și ce ar fi făcut Rona Hartner, dacă nu venea Revoluţia? Cert e că în 1991 a început să studieze la Şcoala „Titu Maiorescu“, iar din anul următor şi U.N.A.T.C.-ul.

După patru ani, regizorul francez Tony Gatlif îi acorda rolul principal în filmul „Gadjo dilo“ (Străinul nebun), filmat în România.

Pentru această realizare, Rona a primit „Leopardul de aur“ (Premiul special pentru interpretare) la Festivalul Internaţional de Film de la Locarno. Tot în 1996, Rona a evoluat cu succes în coproducția franco-română „Asfalt-Tango“ (regia: Nae Caranfil), iar anul următor a plecat în Franța să filmeze pentru thrillerul „Nekro“ (regia: Nicolas Masson), revenind după un an pentru a juca în filmul „Dublu extaz“  al lui Iulian Mihu. Cum se vede, regizori din mai multe generații…

„Tata şi mama erau pasionaţi de pictură şi de muzică, ceea ce am moştenit şi noi, eu şi sora mea. Deşi ai mei plănuiau, în secret, emigrarea, timpul trecea foarte frumos la noi în familie. În fiecare joi şi sâmbătă aveam nişte petreceri fantastice, dansante; în restul săptămânii, aveam foarte mult de studiu: violoncel, pian, chitară, canto, sculptură, engleză, franceză, olandeză şi, mai ales, germană, fiindcă eram elevă la Şcoala Germană; la un moment dat, eu şi sora mea aveam câte 17 profesori fiecare. Dar ne plăcea să învăţăm şi iată că şi eu, sora şi fratele meu am ajuns foarte bine. Eu am vrut de mică să devin actriţă, actorul George Ivaşcu m-a descoperit şi am făcut pregătire cu el; Sanda Manu m-a încurajat la o probă, iar Olga Tudorache mi-a tras o palmă, când m-a găsit la barul facultăţii. Apoi Andrei Şerban, pentru care făceam figuraţie, mi-a spus că voi fi o mare actriţă! Au fost întâlniri marcante pentru mine.“ 

Din partea tatălui, Rona se trage dintr-o familie de nemţi, dinspre mamă e româncă, cu ceva sânge unguresc din trecut.

O bunică i-a spus odată că au şi sânge ţigănesc, evreiesc, bulgăresc, armean, chiar şi brazilian.

„Dar s-a dovedit că bunica era de fapt senilă. Acum, sincer, în Franţa îmi place să povestesc chestia asta, pentru că francezii n-au imaginaţie şi dacă nu le spui că ai zece naţii în sânge, nu te propun decât pentru roluri de româncă prostituată. Arta a devenit destul de rasistă, din păcate. Nu mi-e ruşine s-o spun: românii n-au uşi deschise în Franţa. Înainte eram respectaţi pentru un Cioran, un Vladimir Cosma, un Eugen Ionesco. Acum nu mai e aşa, pentru că au ajuns la Paris foarte mulţi români de joasă speţă, dar şi pentru că sistemul de valori francez e cam putred, el însuşi. Emigraţia ne-a stricat imaginea în Occident. În Franţa, român înseamnă uneori prostituată, hoţ, cerşetor. Mi s-au propus zeci de roluri de româncă prostituată, dar n-o să joc în viaţa mea aşa ceva!“

Rona locuieşte la Paris, în Montmartre, unde a stat şi Toulouse Lautrec.

„Eu îi citisem viaţa şi personajul mă fascina, ca şi toate femeile acelea care ziua erau spălătorese, iar noaptea dansatoare. Biserica «Sfânta Rita» fusese construită de o prostituată româncă, care s-a rugat la Sfânta să o ajute să se căsătorească cu un om bogat, să iasă din mizerie. Sfânta a ajutat-o şi ea i-a construit, în semn de recunoştinţă, o capelă. La început, când am văzut câte prostituate intrau în biserică, m-am întors. Abia peste doi ani mi-am făcut curaj şi m-am rugat pentru ceva aproape imposibil, să mă vindece de o boală de care sufeream atunci. A doua zi, simptomele dispăruseră. De atunci, mă duc aproape zilnic. Dacă nu-l aveam pe Dumnezeu aproape, nu ştiu ce m-aş fi făcut atunci când mi-a fost foarte greu. După doi ani la Paris, când am trăit pe picior mare, numai prin restaurante şi taxiuri, am ajuns la fundul sacului. Ei şi tocmai în acele momentele grele mi s-au propus numai roluri inumane. Dar m-am lăsat de fumat, am învăţat să fac mâncare, numai să nu ajung la mâna lor, să mă prostituez artistic. Şi am avut parte de prieteni adevăraţi, care sunt oameni credincioşi; din lumea artei, persoane care merg la biserică.“

Pelicula de la jumătatea anilor ’90 – în care a avut rolul principal – s-a bucurat de un mare succes internaţional: peste 20 de premii pentru cel mai bun film, respectiv şapte pentru cea mai bună actriţă. Timp de un an a avut asigurată şederea la Paris, ca să poată da interviuri. Astfel a călătorit prin lume, a fost cunoscută la festivaluri, i s-au propus alte câteva castinguri din care au mai ieşit două filme. Şi cu cinci zile înainte de a se întoarce acasă, s-a îndrăgostit de un actor-dansator sud-american. „O poveste care n-a durat, dar probabil aşa trebuia să se întâmple. Mi-am luat inima în dinţi şi am rămas. Aveam cu mine doar un bagaj şi nişte bani care urmau să-mi intre în cont. Căsnicia noastră a durat doar şase luni. În urma ei s-a născut fetiţa mea, Soumayala, care îmi seamănă perfect. Adică e blondă cu ochi albaştri!“

Pe lângă faptul că scria, în 2012 Rona studia (în al treilea an din patru) la „Belle Arte“. Tot atunci se pregătea să înceapă şcoala americană de jazz „Bill Evans“.

„Doi ani am studiat la şcoala de chanson français, pentru că nu puteam să cânt în franceză. E o tehnică întreagă de a cânta în franceză, pentru că limba pare uşor fonfăită şi trebuie să cauţi să-ţi modelezi vocea să nu fie stridentă sau agresivă, nazală. Şi voi îmbina ce am învăţat până acum cu jazzul. Eu am început să învăţ să cânt cu Anca Parghel, la 18 ani, dar eram prea branşată la heavy metal şi nu am rezistat. Acum, că mă apropii de 40 de ani, nu mai am chef să cânt pe acelaşi stil de forţă în care cântam, simt înclinaţia spre mister. Aşa se întâmplă, fiecare lucru vine la timpul lui. Vara asta am mai realizat trei videoclipuri, împreună cu un mare chitarist spaniol de flamenco, de talia lui Paco de Lucia, Bartholo Claveria. Discul iese în ianuarie. Şi, în plus, particip ca invitată la un disc de chansons françaises, care va fi lansat tot în cursul anului viitor.“ Aşadar, trei discuri într-un singur an! Tot de muzică ţine şi colaborarea cu Ţăndărică şi cu Fanfara „Zece prăjini“, dar să nu uităm de actorie, pentru care Rona pare să fie mai cunoscută. Sau mai mediatizată.

A jucat în peste 30 de filme, multe premiate, iar cu scena de lemn are o relaţie specială. Cu regizorul Laurenţiu Azimioară (care face o figură foarte frumoasă la „Theatre du Gymnase“, cum s-a văzut şi în două ediţii ale emisiunii „Lumea şi Noi“ realizate de colegii mei) a avut un spectacol care s-a jucat cu casa închisă, timp de 42 de săptămâni. Din 2013, avea să joace în mai multe reprezentaţii omagiind-o pe Maria Tănase. „În 2005 am făcut un spectacol cu muzica Mariei Tănase, care a fost înregistrat live. Francezii au fost şocaţi la început, fiindcă nimic din spectacol nu a fost tradus. Dar au înţeles exact ceea ce le transmiteam prin cântul românesc. M-a ajutat, probabil, şi colaborarea mea cu Dan Puric, care a durat şase ani. Discul, pe care l-am făcut împreună cu regizorul Laurenţiu Azimioară, a avut cel mai mare succes în Franţa. Şi s-a vândut aproape tot tirajul, 10.000 de exemplare. Muzica românească vorbeşte despre simbioza dintre om şi natură. Ni se pierd tradiţiile adevărate şi e păcat! Melosurile diferite din toate zonele ţării se îmbină cu natura şi ăsta e un lucru unic. Nu mai există nicăieri în Europa un asemenea tezaur! Am cereri pentru spectacolul cu Maria Tănase până în 2014. Cânt şi melodiile clasice, «Mărie şi Mărioară», «Lungu-i drumul Gorjului» etc., iar pe scenă am braci (varietate de violă), vioară, clarinet, contrabas şi cobză…“

În 2012, Rona punea în pagină un proiect „complet marţian pentru Franţa“. Un disc împreună cu DJ Tagada, alături de un mare rapper, Mangu.

„Este o demenţă totală, de la Gogol Bordello la Goran Bregović… Asta nu înseamnă că ne aflăm pe o canapea şi ne povestim viaţa. Suntem în picioare, cu o sticlă de ţuică în mână şi dansăm… Lucrăm la el din 2009 şi va ieşi în Franţa pe 1 mai 2013. Nu ne putem decide câte piese să punem pe album. Vreau să aduc acest concept şi la Sala Palatului. Va fi un spectacol nepăcătos, care vindecă! Înainte de «Gadjo Dilo» făcusem 11 filme, lucrasem cu Andrei Blaier. Tot ceea ce am reuşit eu acolo se datorează profesorilor mei magistrali: Adrian Pintea, Rodica Tapalagă, Tatiana Iekel, Anda Călugăreanu… Eu sunt produsul unor genii care îşi dădeau viaţa pentru elevi. Olga Tudorache mă ducea cu maşina de la facultate la antrenamentele cu Dan Puric, ca să nu întârzii. Dacă m-aş întoarce definitiv în România? Dan Puric îmi tot spune să o fac. Sunt destul de nebună să mă întorc!“

S-a întors, s-a dus înapoi și tot așa, cum de altfel a făcut toată viața.

 

Duminică 26noiembrie, de la ora 11, TVR 2 redifuzează o ediție a emisiunii „Destine ca-n filme cu Iuliana Marciuc“, unul dintre cele două subiecte fiind Rona cea veselă și ocupată cu tone de proiecte. Aceasta e și poza cu care cred că trebuie să rămână în memoria noastră – Rona cea fără de odihnă, provocându-se pe sine până la limită. Până dincolo de limită… Dumnezeu să o odihnească în pace!