Scrisoare către Mădălina Manole…16 ani de dor nesfârșit… Fanii n-au uitat-o pe fata dragă a muzicii ușoare românești!

Iulie își revarsă din nou arșița peste lume, însă în pieptul meu această lună declanșează un îngheț amar, un frig al absenței tale pe care niciun număr de ani nu-l va putea vreodată îmblânzi.

Au trecut 16 ani, Mădălina, de când ai ales să te refugiezi printre stele, lăsând în urmă o liniște grea și asurzitoare. 16 ani în care, vară de vară, la mijlocul lui iulie, am lansat spre cer aceste rânduri ca pe o ancoră a sufletului meu, sperând că, undeva dincolo de nori, le primești și zâmbești cu acea blândețe caldă care te definea.

Îți mărturisesc, cu inima strânsă, că timpul nu a vindecat nimic; doar m-a învățat, cu o cruzime mută, cum să trăiesc zi de zi cu absența ta.

Anul acesta, rândurile mele vin dintr-un loc și mai adânc al sufletului. Privesc înapoi și realizez cu o claritate dureroasă ce rol uriaș ai avut în viața mea. Nu ai fost doar un idol de neatins de pe ecranul televizorului; ai fost omul care mi-a marcat definitiv tinerețea și destinul. Prietenia ta, începută în 1988 la Mamaia, a fost o binecuvântare care m-a modelat. Respectul pe care ți-l port nu s-a stins odată cu plecarea ta; dimpotrivă, a crescut cu fiecare an în care am înțeles cât de fragilă, dar și cât de măreață ai fost ca om și ca artist.

Să-ți păstrez memoria curată și neatinsă a devenit misiunea vieții mele, un legământ de onoare pe care îl voi duce până la capăt.

Îmi aduc aminte cu atâta emoție de momentul în care am strâns laolaltă artiști dragi și zeci de copii pe Aeroportul Otopeni pentru acel flashmob dedicat ție. Am vrut ca glasurile lor să răsune puternic chiar acolo unde tu ai lucrat cândva, înainte ca muzica să te răpească definitiv.       Când s-a cântat „Fată dragă” și sute de oameni s-au oprit în loc, cu lacrimi în ochi, am simțit că ești acolo. A fost modul meu de a spune lumii că un astfel de suflet nu poate fi uitat nici în agitația unui aeroport, nici în curgerea grăbită a anilor.

Dincolo de dorul meu, rămâne ceea ce ai lăsat în urmă. Moștenirea pe care ai dăruit-o României prin muzica ta este un tezaur de o valoare inestimabilă. Ai dat glas celor mai profunde trăiri ale unui întreg popor; ai cântat despre iubire, speranță și suferință cu o autenticitate pe care nimeni nu o va mai putea egala vreodată. Șlagărele tale nu sunt doar melodii din trecut, ci pagini de aur din istoria culturală a acestei țări, care continuă să mângâie inimi și astăzi.

Pe 14 iulie, de ziua ta, voi privi din nou spre cer, căutând steaua ta. Îți voi trimite, ca în fiecare an, toată dragostea mea de prieten și recunoștința unui public care te poartă în piept ca pe o icoană a muzicii.   Să nu uiți niciodată, acolo unde ești, că ești iubită cu aceeași intensitate ca în prima zi.

României îi lipsești tu, muzicii îi lipsește geniul tău, iar mie îmi lipsește prietena mea dragă.

Odihnește-te în lumină și în cântec, pasăre măiastră a sufletelor noastre!

 

Cu respect și dor nestins,
Daniel Gheorghe

Medgidia