Titus Andrei despre George Nicolescu

Zilele trecute îl ascultam pe George Nicolescu la Radio România Actualități și mă gândeam că prin tot ce a lansat el, de la Eternitate, chiar în prima zi  a anului 1973, aici, la noi, la Radio, bineînțeles, la Ordinea de zi, în ’84 sau la Cântec pentru sănătatea ierbii -2003, a transmis, a lăsat să se înțeleagă, i-a convins pe cei din jur că lumea toată ar fi a lui.

Și repet ceea ce spunea poetul Adrian Păunescu, în marea lui modestie, George Nicolescu sortit a fi din seminția lui Homer, ce nu putea distinge formele, culorile, nuanțele, lumina, se întreba de fiecare dată pe scenă: O fi adevărat că pe mine mă aplaudă? Da, George, pe tine te-au aplaudat și la piesele amintite, și când ai cântat Beatles, și la Vreau un țărm de mare, Hai să dansăm un rock’n’roll, Prefă-te inimă în stea, Fântânile albastre sau Celei care pleacă.

Apropo de această piesă compusă de George Nicolescu, pe versuri de Ion Minulescu, eu îl simt pe autorul –interpret cum caută totul cu inima, iar ondulațiile vocii, nu prea agreate de unii elitiști își au rostul lor. Chiar tulburător. Din volumul Romanță pentru mai târziu, publicat în 1908, poezia Celei care pleacă are, capătă, fără discuție, o dublă muzicalitate. Și vor fi pentru mai târziu, târziu…un vis, un vers, o melodie.