ADRIAN PLEȘCA ARTAN, final cu scuze și cu demoni… interiori
Genul de antistar clar de la noi, care putea devansa orice solist frumos, cu plete, glam cum era moda anilor 80, dar se alinia cu noutățile muzicale occidentale. La fel antishow-ul perfect articulat, de multe ori la limita caricaturizării prezențelor scenice rock clasice. Cu un sprijin esențial în liderul compozitor al formației căreia i-au dat nume, chitaristul compozitor și textier Dan Iliescu, unul dintre cei mai buni din întreaga istorie a rockului românesc pe rit nou. Prin titulatura însăși, Timpuri Noi își revendicau de la începuturile optzeciste atât vremurile muzicale (curentul new wave a intrat greu pe piața muzicală tânără de la noi, fluierat de fanii hard & heavy), cât și bășcălia, uneori fină, alteori acidă la adresa comuniștilor și a regimului opresiv (în particular cultural / muzical). Drept care au și avut de suferit. Cum foarte puține trupe rock au făcut-o, le numeri pe degetele de la o mână. La un concert cu mai multe formații, exceptând afișele new wave, Timpuri Noi erau fluierați în frunte cu… frontmanul Artan. Mergeau înainte și, după câteva piese, rockerii cei mai înrăiți erau cuceriți de atitudinea trupei, a solistului în primul rând. Le-a venit timpul cu adevărat după 1989, când – îmi explica Artan – lumea s-a aruncat pe posturile muzicale străine (în primul rând MTV) unde – ce să vezi – muzicile la modă de afară semănau foarte mult cu ce cântau Timpuri Noi. Anii 90 ai lor au fost, atunci când trupele mari au încercat să se reinventeze cum și pe unde au putut (unele chiar au dispărut, precum Roșu și Negru, altele au luat calea Italiei și Olandei, vezi Iris ori Holograf). De ei s-a folosit și Pro TV, trustul care a reinventat televiziunea în România (albumul „Basca abundenței”). Greu de estimat nivelul atins atunci de Timpuri Noi, inclusiv influența în generațiile următoare (rock alternativ, în particular). Direcția 5, Antract, Sarmalele Reci (ca să enumăr nume consacrate în primul deceniu al libertății) au elemente din spiritul bucureștenilor optzeciști.
Am aflat că Artan cânta deopotrivă în Corul Radiodifuziunii Române, la un moment dat l-am și filmat cu o arie din partitura lui Pilat din Pont (rol din „Jesus Christ Superstar”, spectacol care nu a mai fost pus în scenă oficial). Mai târziu l-am filmat (și am comentat împreună) cu celebrul cor însoțind unicul concert „Therion goes classic”. S-a reinventat de minune la dispariția Timpuri Noi, alături de alt compozitor inspirat, ex Timpuri Noi, Suedezu Răzvan Moldovan. După două discuri de senzație, când Partizan (iar un concept nou în rockul nostru) au epuizat toate arenele românești, de la săli polivalente la cămine culturale, am filmat concertul revenirii Timpuri Noi. Se întâmpla la Club A (cartierul lor general, hogeacul optzecist, unde erau colegi în texte „pe invers” cu Alexandru Andrieș), apoi alte și alte cântări, lansări… până când Artan a obosit în relația artistică cu liderul Dan. S-a întors la Suedez, au refăcut Partizan mai puțin electro și mai mult punk. Cumva, a revenit în underground, pentru că lumea muzicală se redistribuise demult. Plus niște probleme de sănătate, pensionarea de la Radio. Recentul album „Nori peste Sălăjan” nu mai poate fi promovat, pentru că peste București au adus furtuna. Una tăcută, care ne-a lăsat fără încă unul dintre ghizii noștri rock. Alături de care, la un moment dat, respiram cu paiul sub apa tulbure. Am stat la povești când a fost invitat la MS 25, concertul unor colegi de generație; era afectat de un incident gonflat de media. Nu vreau să zic vorbe mari, dar scuzele l-au dus, scuzele alea interioare, la harță cu demonii dinlăuntru… Până la sfârșit, un tip de o sensibilitate deosebită, rară și la mulți dintre artiști. Dumnezeu să îl odihnească în pace!
Leave a Reply