Flashmob, din drag pentru o mare artistă. Iubirea unei generații pentru artiștii care au scris istorie!

Astăzi, la Aeroportul Otopeni, flashmob dedicat Mădălinei Manole. În iulie, încă un an de la dispariția tulburătoare a îndrăgitei artiste. Ne macină încă. Încă avem zeci de întrebări, încă nu-i limpede mai nimic sau oricum, așa ne place nouă, să săpăm, să căutăm, să aruncăm cu bulgări de gunoi în lucruri construite cu transpirația sufletului. În fine.

Astăzi, un flashmob dedicat Mădălinei. Printre artiștii participanți, și Adrian Enache, adoratul meu.  Nu m-a mirat prezența lui acolo. E un sensibil, un om bun, un prieten  de bază. Flashmob la aeroport. Acolo începea artista să lucreze. Acesta este motivul exact.  Am aflat de mișcarea asta de pe Facebook dintr-o postare de-a lui Daniel, fan și prieten al artistei. A explicat acolo și motivul alegerii locației. Eu îl bănuiam oricum. Mi-ar fi plăcut să fiu acolo. Am aflat însă târziu iar 500 de kilometri nu se bat prea ușor oricât de curajos ești în pasiunile tale.

Pe Daniel îl cunosc de la Festivalul Mamaia unde veneam cu acreditare, ca redactor, la Radio Meridian, dar eu veneam din pasiune pentru muzica asta românească mai mult. Apoi a urmat nebunia aia frumoasă cu Festivalul Internațional Dan Spătaru de care Daniel s-a ocupat ireproșabil. În fine. Revin la flasmobul dedicat Mădălinei. O ascult chiar acum pe artistă. Boxele astea două au o putere inimaginabilă de a mă întoarce în trecutul ăla așa frumos când artiștii ăștia așa de frumoși, așa de talentați erau respectați pentru voci și nu pentru cât de puternic e producătorul lor. Ufff!  M-am despărțit de povestea asta cu difuzarea lor infectă pentru că am obosit să lupt cu morile de vânt. Chiar n-are sens. Când se fac bani, nimeni nu mai ascultă glasul inimii. Trist.

Ce glas! Ce melodii! Ce tulburător sună vocea artistei! Și ce succes răsunător! Copilăria și adolescența mea au fost marcate profund de muzica lor. A mea și, sigur, a lui Daniel, și a tuturor celor care au crescut ascultându-i, urmărindu-i la concerte, împrietenindu-se cu ei după ani buni de admirație divină și nu cu un click virtual, clișeic chiar. Nu. Generația asta a mea a fost chiar norocoasă să-i aibă și noi, da, noi, avem datorii față de ei, Artiștii ăștia care ne-a colorat copilăriile cu povești, care ne-au învățat să iubim muzica bună, care ne-au dezvoltat chiar și cultura muzicală, care ne-au încărcat sufletele de lumină, noi, ăștia care încă îi adorăm și suferim, chiar și așa crescuți, maturi și cu serviciile și grijile noastre cotidiene, cu copiii și problemele noastre-o mie, suferim pentru că ni-s dați, astăzi, așa puțin căci da, când banul vorbește, inima tace…. noi, ăștia care i-am iubit și îi iubim mai putem să vorbim lumii despre ei.

Ce a făcut astăzi Daniel pentru Mădălina lui, e de admirat. A strâns 14 artiști la aeroport cu o idee simplă, dar de mare generozitate sufletească. Au venit și copii de la coruri celebre și cu toții au cântat poate cel mai cunoscut cântec al regretatei artiste. Din păcate, regretată. Din fericire, încă intens cântată prin festivalurile la care, cu bucurie, ajung tot așa, mai mult din pasiunea asta nebună pentru muzica asta a noastră, și mai puțin, ca gazetar. Am  însă  bucuria și plăcerea de a le îmbina.

Un flashmob asemănător a fost organizat în urmă cu patru ani în memoria Laurei Stoica, altă artistă plecată prea devreme, prea trist (app, nu-mi iese nici acum din în cap, cum în ziua dispariției ei, Europa FM a difuzat întreaga zi cel mai cunoscut cântec al el „Un actor grăbit” și asta în contextul în care artista suferea înainte de plecarea ei definitivă de lipsa ei la radio, la televiziune. Cum se numește asta? Să dai un artist cu o melodie în ziua în care moare deși cât a trăit l-ai văzut în categoria dinozaurilor? Pentru mine, asta chiar nu mai contează căci da, de atunci, Europa fm nu mai există. Da, Europa FM a murit odată cu Laura Stoica pentru mine). În 2013, o altă grupare frumoasă și inimoasă a adunat câțiva artiști mari, colegi de -ai Laurei Stoica, în centrul vechi al capitalei și,  împreună, toți, au cântat cântecul ei cel mai cunoscut. Era în 2013, erau 7 ani scurși de la acel oribiul accident.  Am emoții și acum. Plâng și acum, ca o idioată, când mă uit pe Youtube la imaginile alea cu artiștii ăia toți care cântă pentru Laura.  Noroc de Youtube căci altfel, artiștii noștri chiar ar fi o generație ascunsă astăzi.  Și e păcat, căci ei chiar cântă, ei chiar sunt o generație, ei chiar au cântece de reținut și peste alți 20-30 de ani, ei sunt iubiți și de mulți dintre cei născuți astăzi cu Andra sau Smiley. Da, ei merită mai mult iar datoria noastră, a celor crescuți cu muzica lor, este să nu-i uităm, să-i venerăm, să-i iubim și să le arătăm și celor care îi cunosc mai puțin cât de frumoasă e muzica lor, ca sunt, de multe ori, mai actuali decât prezenții muzicali de astăzi pe radiouri.  E-o vorbă care spune cam așa: e loc sub soare pentru toți. În muzica asta noastră de ce nu e valabilă?

 

Share This:

Leave a Reply

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *