Ana Pătan: „Cred că este frumos când ne putem pierde egoul și când nu mai avem frica asta a individualității, a ceea ce faci, a ceea ce cauți”

Ana Pătan a avut primele contacte muzicale mai serioase la noi în  țară, grație festivalului „Om Bun” unde participa, ca solistă, după ce a fost remarcată de granzi ai folkului, din păcate, azi, regretați: Vali Sterian Victor Socaciu… A fost premiată, dar a vrut muzical mai mult. A luat calea Germaniei unde locuiește astăzi și astfel, fata de la Turnu Măgurele își construiește cu tenacitate, perseverență și mult talent cariera muzicală dorită. Compune, cântă, scrie versuri. A cunoscut o mulțime de muzicieni importanți, printre care pe Devin Townsend – muzician și producător. Ana Pătan a  fost de acord să acorde un interviu reporterilor Buzz care au cunoscut-o, grație jurnalistului TVR, Doru Ionescu. Un reportaj despre ea a fost difuzat recent și la emisiunea „Remix” (TVR3)

Fotografii: Romaniadepretutindeni.ro

Rep: Când ai plecat din țară și de ce?

A.P: Am plecat prin 2002, acum 20 de ani, pentru că voiam să cunosc lumea și să învăț muzică, pentru că în România nu erau atâtea posibilități de a învăța muzică, dacă nu erai din zona clasică, trebuia să te duci la Conservator și alternativă nu există. Eu voiam să învăț chitară electrică, n-aveam unde, așa că în Germania am continuat pe linia asta. Am studiat chitara electrică, am studiat jazz și tot felul de detalii muzicale care am simțit că-mi trebuie. Foarte mulți ani am mers la școală în Germania. Încă mai învăț pe cont propriu.

„Primele săptămâni în Germania mi-au arătat că nu am experiență muzicală…”

Rep: Cum te-ai acomodat în Germania și ce te-a făcut să rămâi acolo?

A.P: Germania a fost pentru mine o surpriză foarte plăcută pentru că tot auzisem despre ea – că nemții sunt reci, că sunt prea multe reguli și nu avem nicio așteptare, nicio idee despre ea. Numai că o dată ajunsă în Germania, m-am simțit respectată. M-au sprijinit în tot ce îmi doream să fac și, din fericire, am intrat direct în scena muzicală cântând cu o formație muzicală.  Publicul este foarte receptiv și susține, în primul rând, financiar artistul. M-am simțit integrată și mi-am dat toată silința să fiu la nivelul așteptărilor lor, să fiu ca ei, mai bună, mai disciplinată, mai capabilă, mai ales din punct de vedere muzical. Pentru că, în România, deși fusesem pe marile scene și eram mai mult sau mai puțin integrată în zona muzicală și credeam că am experiența necesară, primele săptămâni în Germania mi-au arătat că nu o am, că trebuie să învăț foarte mult. Nemții au avut răbdare cu mine și am muncit mult ca să ajung la nivelul la care simțeam că trebuie să fiu. Sunt încă în procesul de a învăța și de ajunge acolo.

Rep: În anii ’90, ai participat la Festivalul de muzică folk „Om bun” și ai obținut premiul I. Ce a însemnat acel premiu pentru cariera ta?

A.P: A schimbat totul peste noapte. Participarea la acest concurs a fost pentru mine ca o joacă. Mi-a făcut plăcere, îmi doream să particip măcar o dată la „Om bun” și tot nu reușeam să aflu când este preselecția.  Alexandru Andrieș m-a asculat cântând și m-a luat o  în emisiunea „Vânare de Vânt”, realizată pe atunci de Vali Sterian și Victor Socaciu, acesta din urmă, și organizatorul festivalului. Cei doi m-au invitat să cânt o piesă în emisiune, una  care le-a plăcut foarte mult, au fost impresionați. Vali Sterian s-a ridicat, m-a pupat pe obraji, cu lacrimi în ochi. I-a plăcut atât de mult, încât amândoi mi-au sugerat să vin la festivalul „Om bun”. Le-am spus că nu reușesc să aflu când este preselecția și ei au continuat: „Ne ocupăm noi. Te sunăm când este preselecția și vii”.

„Cred că este frumos când ne putem pierde egoul și când nu mai avem frica asta a individualității, a ceea ce faci, a ceea ce cauți…”

Rep: Cum te simți mai bine, când cânți sau când compui?

A.P:  Cred că atunci când compun, pentru că mă pierd pe mine, nu mai sunt în control cu ceea ce primesc, cu informația care vine. Dimpotrivă, nu numai că nu mai am ego, dar încerc să-l dizolv pentru că, dacă nu fac eforturi să devin una cu acea sursă de inspirație care îmi vorbește în momentul acela și să prind toată informația de la ea,  pierd foarte multă informație sau o primesc trunchiată. Încerc să nu fiu eu, ci  acel univers, acea energie care încearcă să mă atragă și să-mi comunice ceva. Cred că este frumos când ne putem pierde egoul și când nu mai avem frica asta a individualității, a ceea ce faci, a ceea ce cauți. Pe de altă parte, și a interpreta un cântec pe un instrument sau cu vocea care este un instrument foarte direct,  montat chiar în tine, în corpul tău, este absolut minunat pentru că atunci ești în contact cu tine foarte direct. Ești din nou una cu lumea înconjurătoare pe care vrei să o exprimi. Numai că este puțin. E ceva mai mult control decât atunci când compui, pentru că trebuie să urmărești anumiți parametri și cumva să prestezi, iar în procesul acesta e o latură de control care  limitează puțin lucurile. Este mai puțină libertate de acțiune, cum ar veni.

„Tot ce auzim la radio sau păsările de afară sau zgomot, astea se transformă în muzică în capul nostru…”

Rep: Când ai început să compui și cui te adresezi cu muzica ta?

A.P: Primele cântece le-am compus copil fiind, nu știu de ce. Probabil, datorită muzicii pe care o auzisem până atunci și care se întorcea din mine. Toți auzim sunete, muzici în jurul nostru. Tot ce auzim la radio sau păsările de afară sau zgomot  se transformă în muzică în capul nostru. Sunt convinsă că orice om simte muzica, aude muzica în capul, mintea, sufletul lui. Pentru mine, pur și simplu, trebuia să iasă afară, să se exprime într-un fel sau altul. Am început să fac niște cântece country și le cântam copiilor de la bloc, le-au plăcut foarte mult și au zis: „Mai fă-ne, mai fă-ne!”. Le învățau pe toate și le cântam cu toții seara, când ieșeam afară, în jurul blocului.  Am ajuns să cânt și pe scena școlii, la liceu, pentru că aveau nevoie de entertaiment și muzică la serbările școlare și mă invitau pe mine, pentru că eu aveam chitară.  Compun mai degrabă ca să nu țin în mine. La liceu eram pe scenă la festivitățile școlare, apoi, când am ajuns la facultate, participam la Balurile bobocilor și astfel am devenit tot mai atrasă de această lume a muzicii și de membrii muzicali ai ei până  când la un moment dat am realizat că sunt muzician. Asta a fost foarte clar în momentul în care am ajuns în Germania și nu mi-a mai stat niciun obstacol în față în a studia muzică și în a mă dedica 100% ei. Aici am realizat că  am fost întotdeauna muzician, numai că nu mi-am dat voie să-mi urmez această chemare. La un moment dat mi-am permis și a fost ca o reuniune a mea cu mine. Atunci am început să revin la mine, să fiu cum eram în copilărie – să râd, să mă bucur, să nu-mi mai fie frică. Atunci au început și celelalte lucruri din lumea materială să mă găsească.

Rep: Și fratele tău cânta. Te-a influențat și el în muzică? Vă sprijiniți reciproc în proiectele muzicale?

A.P: Sigur că m-a influențat, pentru că el e cu șapte ani mai mare decât mine și, firește, el, când era adolescent, era în toate lucrurile acestea care țin de muzică, de filme, de informație venite din afară, care, greu, ajungeau la omul de rând pe vremea lui Ceaușescu. Era pe sub mână totul. El fiind adolescent, la vârsta la care voia să afle toate lucrurile acestea, m-a învățat despre muzică. M-a învățat despre Beatles, despre Elvis, despre începuturile muzicale, muzică country. Am început cu ajutorul lui  cu toate filmele, muzica în limba engleză, firește. Mi-a deschis această cale, curiozitatea și m-a învățat să cânt la chitară. El mi-a arătat primele acorduri pe chitară.

„În străinătate n-am întâlnit vedete, ci muzicieni care sunt  dedicați față de ceea ce fac…”

Rep: Ai cunoscut sau ai colaborat cu vedete? A fost complicat?

A.P:  În străinătate n-am întâlnit vedete. Am întâlnit muzicieni care sunt așa de dedicați față de ceea ce fac, încât datoria lor față de muzică depășește cu mult egoul lor sau acest teatru pe care simt că trebuie să-l joace ca să fie respectați în societate. Sunt niște oameni foarte sensibili, foarte umili, foarte prietenoși, foarte apropiați, deschiși, neprefăcuți și de aceea pentru mine cred că a fost lecția maximă să fiu în jurul lor, să văd cum funcționează. Mare parte din muzică, sigur, o poți învăța din cărți,  exersând acasă, descoperind lucruri, dar o înveți și din atitudinea acestor artiști. Nu neapărat din ceea ce cântă ei sau din ceea ce îți spun, ci din felul cum se comportă atunci când cântă. Să te facă să te simți mai mare decât ei, să te ajute să-ți descoperi miracolele din tine reprezintă pentru mine trăsătura definitorie a unui mare muzician. Asta s-a întâmplat cu mine, în primul rând, cu Jonas Hellborg care este mentorul meu muzical principal și partenerul meu de viață. Același lucru l-am experimentat cu Devin Townsend care e unul din marile nume pe scena modernă de Heavymetal. Dacă cineva și-ar închipui că lui Devin Townsend nu-i ajunge nimeni nici cu prăjina la nas, va pot spune că  este exact opusul. Este o persoană căreia simt că-i pot spune absolut orice. Faptul că a participat la albumul meu mi se pare minunat. M-a ajutat cu primul meu album când aveam probleme în a găsi muzicieni cu care să colaborez. El a ascultat demo-urile, a venit și a cântat pentru album, pentru că crezut în el.

Rep: Ai lansat anul acesta albumul „Spice, Gold and Tales Untold”. Care a fost povestea lui?

A.P:  Am cântat prea mult la chitară, mi s-a rupt un tendon și n-am mai putut cânta. Este sfârșitul carierei muzicale pentru foarte mulți muzicieni de care am auzit. Mi-a părut foarte rău în momentul în care mi s-a întâmplat asta pentru faptul că nu făcusem acest album. Singurul lucru care m-a ținut puternică să mă refac și să reîncep să cânt la chitară, să reînvii muzica din mine a fost  că trebuie să fac acest album. Mi-am promis mie că o să mă fac bine și o să fac acest album. Au fost câțiva ani de terapie, gheață și multe alte lucruri și, din fericire, mi s-a făcut bine mâna. Imediat, am început lucrul la acest album. Am scris o grămadă de cântece, ca să îmi exersez mâna, să fie mai puternică. Am cântat cântecele acestea în multe concerte ca să văd cum se dezvoltă ele în stare live, cum reacționează la public, cum reacționează publicul la ele și când am ajuns la vreo o sută de cântece m-am oprit și am început să aleg din ele, să văd dacă am suficient de multe cântece bune pentru album.

„Îmi doream să evadez din acea realitate, din limitări…”

Rep: Cum a fost adolescența ta? Care sunt cele mai vii amintiri?

A. P: Adolescența este atunci când devii conștient că nu mai ești copil, că devii om mare, ceea ce e devine o responsabilitate și frică pentru mine,  cred că pentru orice adolescent.  Este perioada în care ți se dezvoltă egoul și nu știi cum se face lucrul acesta. Îți dorești să ajungi să-ți trăiești toate visurile pe care ți le-ai făcut în copilărie și nu prea știi cum. În același timp trebuie să devii cetățean respectabil al societății, ești forțat să mergi la școală, la facultate, undeva unde   poate nu te reprezintă în totalitate.  Sunt multe speranțe și frici. Asta îmi amintesc eu din adolescența mea. Îmi doream să evadez din acea realitate, din limitări, din așteptările pe care le avea societatea pentru mine și îmi doream să mă joc, să descopăr, să mă bucur. Asta am făcut până la vremea când am intrat la facultate. Aveam 19 ani în primul an de facultate și cred că asta m-a ajutat pentru că, încă aveam acea pasiune copilărească de a face tâmpenii. Tâmpenii la modul pozitiv, la modul de a explora lumea și de a învăța lucuri frumoase, prin a mă juca.

„Faptul că în România există o anumită indiferență care blochează orice pornire bună de dăruire ține lucurile în loc…”

Rep: Ce este mai greu pentru tinerii muzicieni fiind într-o țară străină?

A.P:  Cred că e mai ușor fiind într-o țară străină, pentru că sunt mai puține piedici. Este mai mult respect, mai mult sprijin, sunt școli de muzică care te ghidează, te învață respectul față de muzică pentru că respectul este foarte important de ambele părți: de partea artistului și de partea publicului. Nu vreau să vorbesc rău despre România și nu o fac niciodată în străinătate, dar vouă pot să vă spun pentru că, poate i-ar ajuta pe români să devină conștienți de un  punct cheie care ține România în spate, în umbră, în jos. Lipsa de respect, nu neapărat față de calitate sau lucrurile frumoase și bune, ci față de absolut orice. Ar trebui să existe respect pentru orice: pentru viață, animăluțe, plante, pentru oricine, pentru șoferul de autobuz, pentru bucătăreasa care îți servește o mâncare bună și caldă, pentru părinți. Și faptul că în România există o anumită indiferență care blochează orice pornire bună de dăruire ține lucurile în loc. Asta nu am întâlnit în străinătate. Am întâlnit exact opusul aici și asta m-a ajutat să merg mai departe, mai ales în muzică…

Reporter: Ce mesaj le-ai transmite tinerilor artiști care vor să îmbrățișeze o carieră în muzică peste granițe?

Ana Pătan: Faceți asta cu toată încrederea, nu vă lăsați înfricoșați de ceea ce vi se spune. Este foarte frumos să vă uitați la cei care știu să facă lucrurile pe care ați vrea voi să le faceți, dar nu luați lucrurile acestea sută la sută, pentru că nu vreți să deveniți persoana aceea. Ascultați-vă vocea interioară și nu aveți niciun fel de frică. Nu există niciun motiv de frică. Lucrurile se vor întâmpla perfect, tocmai pentru că vi le doriți. Dacă îți dorești ceva cu adevărat, o să iasă. Știi cum se zice: universul va conspira la dorințele tale.