Jurnal de rocker… ziarist (1)

 

Cu Radu Mititelu, chitaristul primei mele trupe din liceu, am păstrat legătura pe tot timpul studenţiei. Era la Electronică, eu la Aeronave. În 1989, în anul V, strângeam piese de calculator (HC 85, Cobra, nu mai ştiu cum se numea) pe care să mi-l asambleze. În 21 decembrie, de-cu-dimineaţă, ajung la el şi nu-l cred când îmi povesteşte ce-a auzit la Radio Europa Liberă, de câteva zile. Nici o iotă! „Şi dacă ar fi aşa, pe Ceauşescu nu-l dă nimeni jos, punem pariu?“ Am pus, şi l-am pierdut. Trec peste episodul Revoluţiei, pe care am trăit-o la rândul meu (interesant, ce-i drept, să nu vă vină să credeţi!) şi revin la apartamentul închiriat de Radu (într-un bloc vizavi de Cinema Volga – mai apoi Studio Martin).

Radu tocmai contorizase explozia publicisticii (a doua revoluţie din România, se ajunsese la vreo 2000 de edituri într-un timp record!) şi uite-aşa am ajuns noi la concluzia că ar fi bine să ne implicăm. Cum? Vânzând ziare şi reviste, pentru că în spatele blocului era o veche tipografie („13 Decembrie“ se numea, parcă) şi acolo vorbise el cu cineva… Nu-l găsii a doua zi, aşa că am încercat s-o găsesc singur. La clubul întreprinderii, aşa cum mi-au zis tipografii, tocmai se înfiinţase o editură particulară. Ajung în plină şedinţă, executivii Adrian Izvoranu şi Radian Croitoru se uită ciudat la pletele mele, dar află că sunt student şi mă bagă direct în şedinţa acţionarilor sau ce-o fi fost. Urmau să scoată o revistă – magazin, eu le-o servesc p-aia cu muzica tânără şi liberă, care ar merita o rubrică, ei pun botu’.

A doua zi, mă duc cu articolul „Cronica Rock” pentru noua revistă „Telegraf”, care e primit foarte bine. Poate pentru că începea, doct & academic, cu „Muzica rock – cea mai tânără dintre fiicele Euterpei“, cum memorasem eu de la Daniela Caraman Fotea (din prezentarea discului live „Club A” din 1981) – în plină „recrudescenţă“, încercând să ţină pasul cu timpurile, dar… bătându-l (pe el, pe pas) pe loc. Cantitate fără calitate, în lipsa importului de instrumente performante, proliferarea festivalurilor-concurs de gen (Primăvara Baladelor – Bucureşti, Constelaţii Rock – Râmnicu Vâlcea, TimRock – Timişoara, Top T – Buzău, Rock Jazz Folk – Craiova, Posada – Câmpulung Mușcel, Baladele Dunării – Galaţi, Bradul de Argint – Miercurea Ciuc, Amfora de Aur – Mangalia, Bacău, Târgu Mureş, Cluj-Napoca, Iaşi…), moşteniri pozitive din vechiul regim. Cu problemele lor: sonorizare, subiectivitatea juriilor, deplasare – cazare – masă, împărţirea pe subgenuri rock, popularizarea palmaresului pentru consacrarea reală a laureaţilor.

Propuneam schimburi de trupe cu alte ţări (eu participând la aşa ceva cu Crepuscul, prin Casa Studenţilor, care a adus două găști franţuzeşti), reconsiderarea Electrecordului vizavi de crearea unei alte case de discuri (cu o întreagă teorie aici), intervievarea unor autorizaţi ai genului: Florian Pittiş, Florian Lungu, Paul Nancă, Andrei Partoş, Stelian Tănase, Ionel Marchiş, Călin Gheţu, Sorin Lupaşcu, redactori R-TV, dar şi sondaje în rândul rockerilor. Finalul era optimist: „Revitalizarea rockului a şi început!”

Dar să nu uit propunerile de top, că aveam de unde alege (remarcaţi diversitatea): Celelalte Cuvinte, Riff, Timpuri Noi, Holograf, Iris, Voltaj, Compact B şi C, Floare Albastră, Pro Musica, Cargo, Incognito, Roata, Rond, Redivivus (consacraţi, în opinia mea), respectiv Numărul Unu, Experimental din Zărneşti, Tectonic, Demos, Ultimul Capitol, Autograf, Antract, Interval, Flori de Crin, Trident, Europolis, Sprint, Octave, Raid, Autostop MS…

Şi încă ceva: „Post scriptum: Rockeri! În curând va apărea suplimentul revistei Telegraf editat special pentru voi – Rocker!” Pentru că asta a fost prima idee după ce mi-a fost acceptat articolul, în 13 martie 1990! O lună în cap n-am dormit (parol!) ştiind că voi scoate revista, cu drumuri de mai multe ori pe zi & noapte în tipografie (când făceam corectura la şpalturi, cu litere de zinc). Cu titulatura a fost simplu, cum se va vedea, doar aşteptarea m-a rupt, plus zvonuri că mai sunt în curs de apariţie alte reviste cu acelaşi nume…

Şi, într-un final fericit, a ieşit, iar ei au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţi! Da’ de unde?! Mai întâi m-am supărat cu editura, că era s-apară suplimentul înaintea revistei (din cei 1100 de lei pe care mi-i trimiteau ai mei pentru facultate, abandonată în anul V, am dat şpagă la greu în tipografie), la nr. 2 le-am tras-o tipografilor, care mă luau, cu pletele mele, în băşcălie („Las’ că daţi voi de dracu’ cu liberalii şi ţărăniştii voştri cu tot, uite că vin minerii, şo pă el!”), corupându-i chiar în nopţile de dinaintea alegerilor din 20 mai, parcă, să scoată afişele cu Ion Iliescu de pe off-set-uri pentru mândreţea noastră de revistă cu Dave Mustaine pe copertă.

După primele numere, am schimbat editorul, ajungând suplimentul săptămânalului „Oblio”, în mare vogă (redactorul-şef – Irina Negrea – mai târziu mi-a fost colegă în TVR) şi oferind un prim premiu „Rocker” grupului Transilvania, la Festivalul FunRock, organizat de un post radio din nou în vogă, prin septembrie ’90. Alte trupe participante: Attis, Cardinal, Interval, Torent, Aquila, Test, Rond, B 22, Pastel Color, Negru Vodă, Asterisc, Logaritm, Survolaj, Amala, Pacific, Antract, Trident, Autostop MS. În recitaluri: Cargo, Roata, Kappa, Mihai Pocorschi & Formula 5, Krypton, iar în juriu: Lidia Oprea, Silvia Velicu, Gisela Serafim, Titus Andrei, Florin Silviu Ursulescu, Mihai Cernea, Doru Căplescu şi Mihai Pocorschi, plus revistele „Rocker”, „Rockmania” și „Puls”.

Cu Metronom mai era ceva. Cred că titulatura fusese adoptată în memoria lui Cornel Chiriac, celebra emisiune de la Radio București, mutată de fugar la Radio Europa Liberă. Cum toată lumea, imediat după Revoluţie, năştea sindicate libere, şi în muzica noastră au apărut pe dată două bucăţi, unul pro, altul contra… Mai apropiat de noi, trupele rock, era Metronomul (celălalt era plin de sarmalagii, de crâşmari, de fraţii Peşte şi de alţi „Prinţişori”, Naste din Berceni şi Azuri), doar că şi acesta nu era tocmai OK. Aceiaşi organizatori, lideri de opinie şi ziarişti veniseră în frunte, iar „interesele apărate” nu erau tocmai acelea ale noastre, ale plebei (că erau mai multe găşti underground decât trupe mari, logic…). Iar când au început să apară concertele, tot greii cântăreau mai mult… De unde şi reorientarea mea (şi a multora) spre festivalurile-concurs, în primul rând în restul ţării, spre cele consacrate

A fost și un sacrificiu atunci, că doar Meșterul Manole e mit fundamental al românilor, ahaha: Am părăsit trupa mea Crepuscul, practic viața și viitorul meu (după ce, la facultate, ne-a fost desființată secția Navigație), pentru a mă ocupa în exclusivitate de revistă, cât de bine și de mult puteam. Apoi am lăsat și facultatea și tot domeniul Aeronavelor, pentru o altă meserie pe care nu mi-am dorit-o vreodată, aceea de ziarist muzical. Târziu de tot, am aflat de la maică-mea că se sfătuise cu profa de limba română din școala generală. Detectaseră că aveam ceva talent la compuneri și au conchis că aș fi putut să mă fac ziarist, că scriitor nu se punea.

Jurnal de Rocker, nr. 1

Cam aşa arăta editorialul, apărut prin aprilie, scris împreună cu Liviu Zamora, colecţionar şi chiar realizator al unor audiţii prin Regia Politehnicii, până în 1990 cel puţin (mulţumesc Dana Berceanu, unul dintre graficienii revistei, care s-a chinuit de una singură prin anii 2000 şi a făcut un site inedit, rocker.ro, pe care a transcris unele articole apărute de-a lungul anilor):

„Ideea Rockerului s-a născut marţi, 13 martie 1990 când, în pofida oricărei superstiţii, au început să curgă idei mai mult sau mai puţin generoase, care, oricât de visătoare şi idealiste, se doreau constructive şi benefice. Rocker de la Rock, fireşte, finalizat într-un R de la România: Rocker = Rock Românesc. Conform dicţionarului Disco Ghid Rock scris de Daniela Caraman Fotea şi Florian Lungu în ultimii ani ’70, «ceea ce numim astăzi compartimentul rock reprezintă un fenomen muzical a cărui sferă de cuprindere, ale cărei extinse dimensiuni, ramificaţii şi zone adiacente fac dificilă o evaluare în câteva cuvinte. În căutarea unei definiţii, se cuvine precizat înainte de toate faptul că, în accepţiunea sa actuală, termenul rock nu constituie numele unui stil sau gen anume, ci tinde să devină un apelativ general al contextului muzicii.»

Încet, ajungem la esenţă, revista Rocker a fost o punte de legătură întinsă larg către voi, cei ce iubiţi cu patimă şi cu ardoare muzica rock, o tribună deschisă tuturor celor tineri în suflet şi gânduri, uniţi doar de dragostea pură pentru muzică. O legătură care trebuie constituită şi susţinută activ între cei ce urcă pe scenă şi cei ce se află la început de drum, neştiind ce să facă, între cei ce vin la concerte şi cei ce îi bucură din faţa microfoanelor, o legătură între lumea muzicii şi a colecţionarilor de muzică rock, tineri sau trecuţi de prima vârstă, care se refugiază în elixirul muzicii după orele de muncă, după treburile casnice. Fiţi cu noi şi nu veţi fi trădaţi, scrieţi, propuneţi, criticaţi, ieşiţi din postura spectatorului disciplinat şi cuminte care înghite orice gogoaşă. Simţiţi-vă ca acasă, ca în inimile voastre, prin muzica pe care o ascultăm.”

Însă pagina 2, prima de la deschiderea revistei celei dintâi, aparţinea unui anumit moment, cel mai necesar, care mie – cel puţin – mi-a schimbat existenţa total, viaţa. Din primul volum al Timpului chitarelor electrice aţi aflat cine a fost Mihai Gâtlan (dacă nu ştiaţi deja, am făcut şi nişte emisiuni despre el), amic din Preoteasa, de la trupa Interval care repeta în paralel cu noi, cu Crepuscul, pierdut la Revoluţie… Primul meu reportaj, cel mai trist:

„REQUIEM / motto: «În blestematul Interval / A fost odată un vocal!»

Tristă evocare refuzată de mulţi celor care şi-au omagiat eroul aşa cum au crezut de cuviinţă, continuând «lupta cu inerţia» mai uniţi ca niciodată, mai datori cauzei care i-a adunat împreună, dăruindu-le, ca tuturor rockerilor, forţa protestului şi tăria sincerităţii.

Valentin Tică (chitarist al trupei Interval): «Aveam repetiţie pe scenă, la Preoteasa. Ne-a ascultat şi ne-a spus că mai cântase în Conex şi că vrea să vină la noi. L-am cooptat imediat şi ne-am pregătit pentru festivalul de la Miercurea Ciuc, unde nu am câştigat nimic, în schimb am fost cooptaţi pentru un concert la Târgu Mureş. Am început pregătiri serioase, îi plăceau Iron Maiden, Metallica, Ozzy, era un sufletist, primul peste tot… Când evenimentele au început să se precipite (în 1989) şi Timişoara era pe buzele tuturor, repeta aproape obsedat: „Acum cade şi o să mergem la Târgu Mureş şi o să cântăm cum vrem noi.” Ultima oară am vorbit cu el la telefon pe 21 decembrie, la ora 11, şi mi-a promis că nu se duce…»

Bruno Punkerul: «Ne-am întâlnit în Piaţa Universităţii, nu pot să spun că întâmplător, pentru că toţi rockerii se adunaseră acolo unde le era locul. Îngenunchiasem să omagiem martirii Timişoarei, alături de Miki şi Teona. Nu am văzut DAC-ul, am fost izbiţi, eu am rămas la pământ, el s-a ridicat şi de atunci m-a însoţit tot timpul…. chiar şi după ce am ieşit din spital şi am aflat…»

Ziarul Expres, nr. 10 / 1990: «Noaptea cea mai lungă (…) Gâtlan Mihai Lucreţiu, 19 ani, ucis prin împuşcare la Dalles după ce a fost lovit de un camion.»

Scrisori de dor şi neuitare (o comandă grafică deosebită, Leo Gherasim caligrafiind «scrisoarea» de peste lumi a lui Miki către noi, absolut impresionant, învechind-o artificial şi găurind-o parcă cu un glonţ, trebuie văzută – n.a.):

«Vă scriu la ora de apus / când voi, prieteni, aţi plecat / şi anii tineri m-au cedat / nesigurului pas ursuz. / Singurătatea ce mi-aţi dat / mă-nlănţuie în ritm de blues / şi sclerozatul meu auz / de voi mă ţine depărtat. / Statuie roasă de uitări, / de evidenţe şi păreri, / cu buze arse de tăceri / vă cânt din triste depărtări / – pe corzi plesnite de dureri – / speranţa unei revederi…»”

Iar scrisoarea revistei Rocker către rockerul Miki: „Iubirea mea reală şi perenă / o port spre tine pe acelaşi drum / al neuitării, pe care mi-l asum / de dragul tău şi-al clipelor din scenă. // Păreri de rău ca lama-mi taie-o venă / că n-am ştiut să fac nici Ce nici Cum, / să nu-i plătesc atâta greu uium / împătimirii ce-i mai duc azi trenă. // Şi ce mă doare cel mai mult – acum, / când tot te mai iubesc ca pe un frate – / sunt sufletele noastre depărtate / prin triste condamnări săpate-n scrum…”

Mda, cu cele două scrisori (comperate dintr-o poezie-proză a poetului Sandu Ştefănescu, din nu ştiu ce almanah predecembrist) a început totul, povestea Rocker. Pe copertă (realizată de celălalt grafician, Cristi „Neamţu” Zamfirescu, o mică contribuţie având-o, parcă, şi prietena sa de atunci, colegă la Design – Arte Plastice, fiica cea mare a lui Petre Roman, Catinca, o frumuseţe de fată, şi deşteaptă, şi cu toate ţiglele pe casă, spre deosebire de Neamţu, foarte… punk): o grafică cu David Coverdale încrâncenat pe stativul de microfon, plus o inscripţie „Special for you” cu caractere gen Sex Pistols… Să mai zic de Leo Gherasim, colegul lui Neamţu, că a rezistat mai mult lângă mine, a şi lucrat mai mult, vine vorba prin 1994 de el. Ăsta nu era punker, ci metalist, fraţii mei, solistul trupei Aquila, care băga un Maiden, aşa, à la Crepuscul (dar încă departe de Transilvania, care au atins cote nebănuite cu conceptul muzical al lui Steve Harris în rockul românesc), el era clar fan Dickinson până la moarte, a mai cântat ceva timp, chiar cu Voltaj parcă, dar şi o piesă a trupei lui Adi Manolovici, „Înger şi Demon”, a rămas în reuşitele perioadei, zic eu.

Cronică a unui mare concert din 22 martie 1990, organizat de societatea Metronom la Polivalentă. Pe afiş: Mircea Vintilă, B 22 (prima apariţie de amploare, cu compoziţii proprii prezentate într-o manieră originală, un nou val rock românesc), Octave, Flori de Crin (trupă cu antecedente remarcabile la concursuri de gen, alăturând unui întreg univers orchestral un aranjament vocal de excepţie, trei voci, dintre care aceea a lui Lucian Bucătaru se detaşează net, într-o manieră interpretativă originală în muzica noastră), Doru Stănculescu şi Sorin Minghiat, Secret (cu Mădălina Stoica şi soloul ei spectaculos de tobe), Timpuri Noi, Metrock, Ioan Gyuri Pascu (punctul culminant al concertului, cu cinci – şase bisuri), Mihai Pocorschi şi Formula 5, Krypton, Vali Sterian şi Compania de Sunet. „Aşteptăm în continuare la mesele de mixaj oameni bine intenţionaţi şi profesionişti. Personal, susţin că la noi omul nr. 1 într-o formaţie rock, încă foarte căutat de mulţi, este inginerul de sunet, cel care poate înălţa ori coborî, singur, calităţile muzicienilor rock.”

Interviul numărului, după ce n-am mai putut pleca pentru un interviu cu Celelalte Cuvinte la Bistriţa, a fost acela cu Cristian Minculescu ot Iris, rubrica „Suflet de Rocker”. Am băut o noapte întreagă cu ministrul rockului, acasă la el, în Tei; noaptea pe la 3 căutam buticuri deschise, iar dimineaţă, după ce-am putut rade tot ce fusese alcool prin casă, ne-am întâlnit cu fotograful şi am mers între ruinele de pe strada Maica Domnului. Ne-am destrăbălat, tone de poziţii, am îngheţat (Cristi – doar în vestă, dacă vă mai amintiţi posterul revistei), şi când să intrăm în casă, fotograful ne roagă să mai mergem o tură, că avusese capacul pe obiectivul aparatului. Hai, încă o sesiune, iar când să plecăm, Cristi a mai cerut o a treia, să fim siguri că nu ne mai întoarcem. O perioadă de prietenie intensă cu Mincu şi cu soţia sa, Rodica, tipă admirabilă, care avea grijă de el în tot şi-n toate, ceea ce le doresc tuturor marilor rockeri muzicieni de la noi!

La polul opus al consacrării, „Carte de vizită” (unul din jurămintele revistei, de a prezenta pe larg, în fiecare număr, câte o trupă tânără care merita consacrarea) cu Tectonic, primul articol (şi printre cele mai prizate) despre ei, dintr-o serie care a invadat până şi cele mai luxoase reviste de mondenităţi. În primii ani ’90 au fost pe val, cu o popularitate incredibilă, nu-mi venea să cred că atunci când le-am luat interviul erau bine mersi în underground, şi beam bere la Grădiniţa (azi MacDonald’s-ul de la Romană). Corespondenţii Metallica în România, deşi ei mergeau pe Slayer şi Sodom, mai curând…

Paranteză: Cauza revistei, pentru care am lăsat totul, era cât se poate de nobilă… într-un singur cuvînt: underground. Aveam în agendă 200 de numere de telefon de la diverse trupe, majoritatea din București. Numai că dacă publicam doar colegii de scenă, necunoscuți, nu prea vindeam mare lucru. Pe de altă parte, nu exista net. Informațiile despre numele grele, toată istoria rock era doar a pasionaților, a colecționarilor. Greu găseai reviste străine, dicționare etc. Așa că am luat la rând brandurile, din mai multe epoci, chit că pe moment mă dădeam mare heavy-metalist. Nu în ultimul rând, generația thrash la putere, care îi deranja pre mulți.

Lângă prezentarea Tectonic, un alt editorial, al lui Octav Teodorescu aka Octave, care trăgea tare şi cu forţă în „colegii uşorişti”, pop (s-a întors în ţară de câţiva ani, de undeva din Germania, tot aşa rebel a rămas)! Tot pe el l-am invitat, alături de dl „Roland” Panteli Stanciu – inginerul de sunet fără vârstă de la Preoteasa – să scrie despre felia tehnică, în pagina „Rocker Service”. Pentru „Publirock” am căutat anunţuri prin târg, şi, tot pe ultima pagină, în articolul „Ultimul Val(s)”, care avea să devină editorialul fiecărui număr, eu mă războiam cu un anume domn Carandino, care scrisese de rău despre rock, punk etc. 15 lei şi un colaj pe ultima copertă, în care mama lui Totu Rareş de la Trans Express şi-a recunoscut odrasla şi i-a comandat acestuia să facă insigne cu sigla Rocker la Budapesta. Surpriză pentru mine (erau dreptunghiulare, în România nu exista tehnologie decât pentru cele rotunde) şi pentru rockerii colaboratori (de pe Lista Neagră, aşa era tipărită redacţia), cu care le-am împărţit.

Şi-am vândut revista, printre altele, într-o mare piaţă din Timişoara – oare Unirii? –, care se înfrăţea atunci cu Piaţa Universităţii din Bucureşti. Ilie Stepan şi Marian Odangiu, intervievaţi atunci pentru nr. 2, au rămas muţi de plăcere când au văzut-o, mai cu seamă că semnau nume necunoscute, din interiorul fenomenului, fără fiţe, dar păstrându-se într-un anumit ton sobru şi oficial, dorit profesional. Pe lângă Iris, iată alte trupe cunoscute cu biografii (unele în serial): Deep Purple, Def Leppard, Rush.

(Va urma)

(Banner sus – colaj de Valeriu „Dick” Dudău, grafician Rocker)