"Liliacul înfloreşte…duminică", povestea care a dat titlu cărţii!

Vă redăm mai jos povestea care a dat titlul cărţii pe care prietenii Top Românesc i-au dăruit-o prietenului muzicii româneşti. În curând vă vom putea da detalii cu privirea la posibilitatea de a intra în posesia acestei cărţi care, dacă ne permiteţi are valoare de document.

Mulţumim tuturor celor care au contribuit la editarea şi publicarea ei.

„Liliacul înfloreşte…duminică”

Îşi programase din timp ceasul ca nu cumva să piardă noţiunea timpului şi să rateze o nouă întâlnire cu prietenii ei. Nu-i văzuse niciodată, dar îi ştia aproape pe toţi după nume, după preocupări, după pasiunile muzicale. Îi simţea aproape chiar dacă o despărţea de ei ore, zile de drum. Sonia se trezi ca de obicei devreme în dimineaţa asta. Era duminică şi puţin cam înnorat. Deschise fereastra şi se îndreptă spre bucătărie pentru a savura în linişte prima cafea. Îşi măsură orele rămase până la întâlnirea lunară cu dragii ei prieteni. Aşa îi considera. Scria cu o frecvenţă uimitoare. Scria pagini întregi povestind despre pasiunile ei muzicale. Cerea melodii şi se îmbujora de emoţie că le primea cu uşurinţa cu care le propunea. Uneori i se părea că e puţin cam tupeistă în jocul ăsta: „dă-mi, vreau, pofitm!” dar continua pentru că îi plăcea să se simtă în centrul atenţiei. Îşi termină ceaşca de cafea în cameră, citind din rândurile unor scrisori pe care tocmai le primise de la nişte prieteni pe care şi-i făcuse intrând în jocul acesta ameţitor pe care-l începuse aproape de când e ea. Acum studentă, Sonia aştepta întânirea asta de duminică parcă de când e lumea. I se părea de multe ori că s-a născut ascultând şi bucurându-se de cele două ore muzicale alături de prietenii pe care îi cunoştea, cu unii intrând chiar în contact prin intermediul scrisorilor. Îşi puse ceaşca de cafea pe marginea biroului unde trona aparatul de radio-unul mic albastru, vechi de câţiva ani-, dar care îi era atât de drag, şi începu să-şi strângă patul. Mai erau doar două ore până la întâlnirea cu prietenii. De fiecare dată, în aşteptarea ei, Sonia simţea până în stomac emoţia fără de care nu concepea întâlnirea aceasta. Făcu o trecere în revistă a canalelor la televizor. Nimic interesant. Îşi aranjă apoi caietul cu melodiile şi clasamentele lunare încă de la începuturile întâlnirii. Afară începu ploaia. Ploua torenţial. Şi cerul se închise de un albastru brumăriu. Ochii Soniei priveau prin geamul închis într-un gol al gândurilor şi amintirilor. Îi fusese dor de prietenii ei. Mai era o oră doar şi se întâlnea cu ei. Punea atâta suflet în clipele acestea încât îşi anula alte întâlniri, alte preocupări. Nimic nu era mai important în acele clipe decât întâlnirea muzicală care i se oferea. Aştepta să audă primele acorduri şi vocea aceea care îi era atât de dragă. Nu concepea vreodată ca alta să fie în loc. Asculta cu atenţie fiecare propoziţie şi era impresionată de fiecare sens al lor în contextul melodiilor. Nimic nu e întâmplător în emisiunea asta. Totul se lega şi simţea apropierea de cel pe care doar îl auzea. Şi o despărţea ore de drum de vocea asta… Era fascinată şi în magia momentului, nota cu grija unui pasionat de muzică, de radio fiecare melodie, uneori chiar şi fraze, auzite în timpul prezentărilor pe care le lipea de suflet. Sonia nu avea timp, în decursul celor două ore, nici de masă, nici de teme. Nimic nu era mai important decât întâlnirea pe care i-o acordase prietenii ei! Privi pentru un moment pe geam cu urechile lipite de difuzor, trezită parcă de o rază de soare care îi bătu prin sticla aceea groasă. Ploaia se opri de câteva minute bune şi copacii din faţa geamului se scăldau deja într-o lumină timidă de soare. Sonia aşteptase cu nerăbdarea unui copil care primeşte un cadou de la părinţi, primăvara asta. Acum era fericită că îi intrase până dincolo de sticla geamului pe care îl închise odată ce ploaia porni cu puterea unui animal feroce. Mai era puţin şi punea punct înâlnirii. Îşi auzi în sfârşit numele rostit aşa cum îi plăcea ei, prin pseudonimul pe care-l folosea pe post. Era fericită pentru cuvintele care i se adresaseră. Le înregistrase pe bandă dar le notase şi în jurnalul ei păstrat cu sfinţenia cu care conserva cartea de rugăciuni primită într-un an cadou de la bunica ei.  Puse punct întâlnirii. Avea doar regretul că iar fusese prea scurtă pentru cât şi-ar fi dorit ea să dureze. Adăpostise în sertarul biroului caietul cu clasamentele şi jurnalul de gânduri şi deschise fereastra, invitată de lumina care se reflecta prin sticlă. Închise ochii şi pentru câteva secunde retrăi clipele în care primise răspuns. Ştia deja şi ce va scrie din nou! Dar mai ştia că nu-şi va începe  noile rânduri ale scrisorii fără a mulţumi pentru mireasma liliacului pe care o înghesui în suflet pentru a-i fi suficientă până la următoarea întâlnire aşteptată cu aceeaşi emoţie şi bucurie.

Echipa Top Românesc, 29 iulie 2010