(Video) Nicolae Covaci – 75 de ani
„Stau singur şi mă-ntreb de ce-am plecat de-acasă / să fie blestemul de veacuri ce ne-apasă / căci n-am greşit cu nimic, dar cât am pătimit / hulit am fost fără rost de cei ce i-am iubit. // Apus peste apus, ce iute trece timpul / şi zorile s-au dus, ce rece bate vântul / am aşteptat înfrigurat să mă întorc ’napoi / m-aţi judecat, condamnat, dar cine sunteţi voi? // Căci timpul vostru s-a scurs / în umbra marelui urs / dar ghearele v-au rămas în orice îmbrăţişare / astăzi doare sărutul pe obraz. / Dar daţi-mi viaţa ’napoi / ce-am risipit pentru voi / uitând de dor şi nevoi, ani de pribegie / înc-o mie, mult n-a mai rămas“.
Nicolae Covaci – simbolul rockului românesc – trăiește de decenii în Spania, la Moraira. Aparent, pentru că singura muzică în care se simte acasă e aceea făcută pentru România. Deşi a avut o melodie superbă şi în playlisturile radiofonice de acolo, despre o posibilă prietenie dintre un taur şi un toreador… Este nevoit să locuiască departe, haiduc, dar gândul îi zboară acasă.
În 1977, însă, a plecat în pribegie spre Germania, cu majoritatea membrilor Phoenix, stabilindu-se la Osnabruck. L-am intervievat de multe ori în țară, am o întreagă colecţie de filmări, în particular o sumă de amintiri ale atâtor momente petrecute în culisele marilor sau micilor concerte, pe drum (turneul de două săptămâni „Baba Novak“ din 2006), în autocar, la poveşti, la repetiţii, la înregistrări. Unul dintre cei care mi-au dat nume, cum îmi place să jonglez cu parafrazele…
Viața sa se confundă cu a formaţiei Phoenix (iniţial Sfinţii), întoarsă pe toate părţile de decenii. Nicu a publicat la rândul său două cărți în care a încercat să stabilească adevărul… pentru că despre el și trupă s-au colportat atâtea legende… Interviurile au mai lămurit din unele, altele au rămas în continuare să alimenteze un imaginar unic în analele muzicii româneşti – pentru că despre muzica pe care a edificat-o e vorba în fapt aici, despre emoțiile stârnite de aceasta românilor.
Alex Daneş, un tânăr fan din Braşov, a adus la zi şi a corectat informaţia pe Wikipedia, în materie de Phoenix şi de înregistrările lor e doctor docent; Nicu îl consultă când are nevoie de ceva (inclusiv pentru finalizarea cărților cu pricina), aşa fac şi eu. Un maxi-interviu în cartea Adrianei Cârcu „Povestea zilelor noastre“ a făcut, de asemenea, lumină în istoria grupului condamnat să se confunde cu legenda păsării cu acelaşi nume.
„Noi am avut o interzicere absolută în ’74. Din acel moment am mai cântat doi ani ilegal, voiau să ne termine. Şi am făcut-o pe stadioane pline, fără afişe. Eu am fost sfătuit să plec; m-am căsătorit şi am întins-o legal. Am renunţat la cetăţenie – la Miliţie am primit un paşaport pe care scria doar atât: «Amsterdam, valabil 30 de zile». One way ticket to the moon! Şi am tăiat-o.“
Dincolo de toate scandalurile devenite obişnuinţă, mămăliga a explodat în septembrie 1976, când Covaci s-a căsătorit cu o olandeză. Interogat insistent de Securitate, el a părăsit ţara pe 26 octombrie. Anul următor, după cutremur, s-a întors. Cei din Phoenix au apucat să apară pe câteva scene reuniţi (Alba Iulia, Tulcea). După un ultim concert la Constanţa, figurând pe afişul unui concert bucureştean la Sala Palatului dublu, aprobat cu greu, membrii din acel moment – mai puţin Mircea Baniciu – părăsesc ţara clandestin, ascunşi în cutii de difuzoare. Pasărea Phoenix se întorcea în cenuşă. Dar, precum legendele pe care le-au cântat, mitul a supravieţuit! În Germania, apoi din nou acasă.
În timpul turneului „Baba Novak“, din octombrie 2006, am trăit o premieră. Eram la Craiova şi trebuia să ajungem la următorul concert tocmai la Arad, unul dintre cele mai lungi drumuri între două oraşe consecutive din tur. Covaci voia să meargă pe Valea Jiului (camionul cu tehnica de scenă pe-acolo a şi plecat), însă nu se putea parcurge drumul decât noaptea, ziua se lucra… I-am propus lui Nicu s-o luăm „prin josul hărţii“, pe la Turnu Severin. Iar ochii i-au lucit: „Adică pe ultimul nostru drum? Că prin vama de la Porţile de Fier am dispărut cu băieţii în boxe!“ Şi-aşa a fost, i-am intervievat exact în faţa barierei de care au trecut ilegal în 1977! Nicu s-a şi reconciliat cu actualul şef al Vămii, care ne-a spus, din poveşti, că după ce s-a aflat de fugă, au fost multe destituiri în acel corp de grăniceri, „circulare“ trimise pe la toate celelalte puncte de trecere a frontierei…
„Am venit cu un camion plin cu ajutoare la cutremur, iar la plecare voiam să scot cu el instalaţia de sunet. Noi ne-am întâlnit şi am făcut un mic turneu. În ultima zi, când băieţii au venit să-şi ia banii, le-am explicat despre poziţia de yoga, nu le-am dat timp de gândire. I-am înşurubat pe toţi în boxe. La vamă, cel mai mult am stat aici, la români, vreo patru ore. La sârbi nu mai era nimeni – i-am trezit pe băieţi după ce-au stat între lemne, într-o poziţie îngrozitoare, chirciţi, n-aş fi vrut să schimb locul cu ei.“
O dată ajunşi în Germania, în 1977, phoenicşii forţează consacrarea pe meleaguri străine de cele care au influenţat atât de mult, inclusiv prin folclor, muzica rock a timişorenilor. Fireşte, piesele cu vocaţie vestică au fost reînregistrate, textele fiind la rândul lor traduse. În primii doi ani, concertele germane au dat speranţe fugarilor. „Am făcut multe în aceşti 14 ani, dar am realizat mult mai puţin. Pe plan muzical am scos nişte discuri, înregistrări, compoziţii, aşadar piese noi. În cadrul formaţiei s-au perindat oameni talentaţi tot timpul, chiar a trebuit să mă ocup de conservarea stilului formaţiei şi de îmbogăţirea lui cu noi mijloace de expresie, tehnice. Cel puţin din punctul ăsta de vedere a fost un succes: La ora asta (1993, n.a.) trupa sună mult mai coaptă şi mai serioasă, are greutate ca niciodată, este mai densă şi expresivă. Sigur că a fost nevoie de nişte ani de acomodare, un timp în care să mă distanţez de toate tensiunile şi problemele generate de această nouă renaştere în occident. Din fericire, am găsit un colţişor de rai în Spania. Spre deosebire de nordul Germaniei, unde e rece (ca şi oamenii, de altfel) şi plouă mai mult ca în Anglia, la Mediterana e soare şi aer curat, acolo mă încarc.“
Tensiunile între membrii grupului iau sfârşit o dată cu separarea. Ceilalţi au făcut un grup Madhouse, Nicu a pus mâna pe chitară şi a plecat de unul singur. A cântat prin cluburi, aşa l-a cunoscut pe un prim violonist, care apoi i l-a prezentat pe Mani Neumann. Apoi l-a aflat pe Dzidek, keyboardman-ul și chitaristul polonez, şi l-a luat şi pe el în trupă. În ultimii 25 de ani a devenit din nou om de bază în Phoenix! Iată şi cum era percepută muzica sa într-o recenzie a discului LP din „Musikmarkt“ nr. 9, din 1981:
„…Aici sunt total necunoscuţi şi vor trebui să pornească de la zero. În toamna lui 1980, Transsylvania Phoenix au apărut la Wurtzburg, la faza finală a Festivalului de muzică pop al debutanţilor, organizat de Deutschen Phono-Akademie, unde au primit numai laude, atât din partea publicului, cât şi – ceea ce este mai important – din partea criticii. Acum au lansat acest prim album realizat în Vest. Aşa cum lasă să se înţeleagă şi titlul, muzica se inspiră din tradiţiile folclorice ale ţării lui Dracula. Melodii est-europene se îmbină cu elemente de rock contemporan, într-o unitate muzicală absolut modernă. Prin folosirea instrumentelor electrice şi clasice (violoncel, vioară), grupul reuşeşte să depăşească un anume convenţionalism melodic al muzicii rock.“
Pentru Nicu a mai fost un episod cu o ceată de motociclişti gen „Hell’s Angels“ numită „Asgard“ (Curtea Zeilor), apoi profesorat de artă la Universitatea Populară din oraş, apoi…
„Am fost angajat de nemţi la Comitetul de Cultură al oraşului Osnabruck. Am lucrat câţiva ani, am predat muzica vreo opt, şi cu pictura am fost în diverse oraşe. Mă ştia primarul, eram cunoscut ca figură mare… Cineva de la opera din oraş a venit să mă-ntrebe dacă vreau să lucrez la musicalul «Evita». «Lasă-mă-n pace, măi!» Adevărul este că e mai sărăcuţă, în afară de tema aia frumoasă n-are mai nimic. Ei nu şi nu, că s-o fac. L-am luat pe Erly Krauser şi îi zic: «Hai să ne batem capul.» I-am pus să cumpere cea mai modernă instalaţie de sunet şi a ieşit extraordinar de bine. După un an au venit iar, că să facem «Jesus Christ Superstar». Eu nu mai voiam, câştigasem destui bani, îmi luasem primul Jaguar, deh! De fapt, nu-mi plăcea lucrul cu orchestra lor simfonică, dar până la urmă am dovedit-o! A ieşit o chestie gigantică tehnic, s-a auzit nemaipomenit. Teatrul ăsta mânca de la guvern 10 milioane de mărci pe an, iar din tot ce câştiga (bilete etc.) ieşea un million, tot pe an. Ei bine, cu opera asta nouă au câştigat cinci milioane!“
În 2007, la aniversarea de 45 de ani a trupei, la Teatrul Naţional din Bucureşti au apărut picturile lui Nicu, împreună cu povestea lor din emigraţie: „Mi-am adus aminte că am terminat arte plastice şi mi-am zis să văd dacă mai ştiu să desenez. Nu se pierduse nimic, am început să pictez; specialitatea mea: nuduri, natură… (apoi acea frescă uriaşă de pe o clădire, impozantă, n.a.) Aceasta e sala de sport din Osnabruck, cel mai mare tablou din Germania de Nord, ancorat original, cu folie de plastic, scene sportive, se cheamă «Gladiator 2000».“
Spre finalul anilor ’80 grupul se reîntrupa, iar când au început evenimentele de la Timişoara, din decembrie 1989, cei din Phoenix renăscuseră la rândul lor: „De când am plecat, eu nu mai ştiu ce e aia acasă. Am fost mereu atât de ocupat, încât nu prea am avut când să-mi fie dor. Mi-am dorit Timişoara când am văzut Revoluţia la televizor şi aş fi vrut să fiu acolo, să fac şi eu ceva. Dar poate a fost mai bine aşa, că cine ştie ce mai ieşea? Cântam la o discotecă gigantică în Osnabruck cu Ioji, cu Ţăndărică şi cu Mani. M-am dus sus la bar şi am auzit vorbă românească la televizor. Începuse. Am zis: «Hai acasă, că au nevoie de noi.» În seara aia am dedicat concertul Revoluţiei din România. A doua zi am pornit spre casă. M-am dus singur. Îmi amintesc că la Timişoara am parcat între două tancuri, în faţa postului de radio de pe strada Cluj şi, când să ies din maşină, au început să răsune rafale de puşcă. Oamenii de pe stradă au făcut zid cu corpurile lor în jurul meu şi m-au împins în clădirea Radiodifuziunii. Atunci m-am întors în Germania cu Victor Cârcu, care venise şi el împreună cu Sepi.“
Concert la festivalul „Rock ’91“, dincolo de orice închipuire. Nu-i văzusem niciodată până atunci, doar le ştiam pe dinafară melodiile. Phoenix au urcat pe scenă anunţaţi de Florian Pittiş, în faţa unei mulţimi extaziate, care a cântat împreună cu ei (exact ca şi acum) de parcă nu trecuseră 14 ani! Pentru melomanii din generaţia lor, practic înviau din morţi, palpaţi senzaţia? Au urmat ani, decenii de strădanii de a continua o carieră comună. Complicat, cu ei răspândiţi în atâtea ţări, culminând cu liderul stabilit în Spania. Dar viaţa merge înainte, iar melodiile au ajuns pur şi simplu în folclorul recent; restul animozităţilor, sunt convins, nici nu va mai conta peste ani.
Le-am fost alături la diversele aniversări, concerte de lansare… am și prezentat câteva, mare onoare, culminând cu un spectacol de omagiere a lui Covaci, intitulat „Legendarii“, organizat de Berăria H, când au fost invitați atâția prieteni muzicieni, inclusiv din diaspora, să cânte din piesele sale. În aprilie 2017, concertul sărbătoresc al celor 55 de ani trecuți de la înființarea trupei a coincis cu împlinirea a 70 de ani de către lider. În acești ultimi ani, Nicu a refăcut trupa, a continuat să compună. Ultimul disc – „Vino, Țepeș!“ – este ca niciodată în discografie plin de mesaje, cum este de altfel și rockul, încercând să susțină țara în momente nu tocmai ușoare, politic și economic. 2022 a început fain, cu declaraţii despre reunirea foştilor componenţi într-un turneu aniversar. Şase decenii de la primele muzici, 75 de ani pentru lider. De-a lungul vremii, am editat la TVR o istorie a grupului – șapte episoade de o oră Cu siguranţă, aniversarea va fi urmată de încă o emisiune din ciclul „Integralele Remix”. Fie să renască!
Florian Pittiş: „Pentru a intra într-un esperanto, într-un limbaj universal cum e rockul, trebuie să vii cu dialectul tău. Aşa s-a născut şi ideea Phoenix, altfel decât la debut. Idee extraordinară, pentru care eu îl propun pe Nicu Covaci – cel care a pus cap la cap munca lui Sepi, Cârcu, Ujică, Foarţă cu muzica colegilor săi – membru al Academiei Române. Pentru că acolo au loc cei care reprezintă ceva pentru cultura ţării, pentru menţinerea ideii de identitate naţională; iar dacă tineretul de atunci şi-a dat seama că aparţine României, mult din lucrul ăsta s-a datorat celor de la Phoenix.”
Leave a Reply