In memoriam FLORINEL „MONY“ BORDEIANU (Osnabruck)

Noi începeam să ne preocupăm de muzică, atunci când a apărut filmul «Tinerii» («The Young Ones», 1961, cu Cliff Richard şi The Shadows). O nebunie, a contat imaginea acelor trei chitare şi a vocii. N-am avut niciodată gânduri să facem bani, eram tineri şi impresionam fetele. Mai apoi s-a dezvoltat trupa, noi am început să îmbrăcăm costume, cizmuliţe Beatles… Când s-a adunat gaşca, am început să visăm la un loc: «O să devenim cunoscuţi, vom câştiga bani să ne facem o casă…» şi o desenam ca un casteluţ în care locuiam împreună, fiecare cu camera lui. Când i-am reîntâlnit pe băieţi în Germania şi nu le mergea prea bine, mă ţineam de glume cu Ţăndărică: «Uite casa, vine presa, iar o să avem bani, casă, ne facem şi un bazin de înot…», sarcasm total.”

Vremuri…, cum ar fi cântat în perioada sa cea mai fastă alături de Phoenix. Descoperit într-un colţ al Germaniei, la Osnabruck, Florinel Bordeianu, cunoscut atunci ca Mony, celebrul solist din anii ’60, are o viaţă ca-n filme. Sau cărţi de aventuri. Visător incorigibil, a fugit cu soarta prin lume, în cel mai puţin probabil moment – când grupul timişorean era pe culmile succesului. Apoi s-a tot întors, forţându-şi destinul, nu neapărat muzical. Era de ajuns ca Nicu Covaci să-i facă un semn…

Am trei amintiri importante cu Phoenix, din perioada mea românească. La primul festival studenţesc la care am fost, în 1968, la Iaşi, am înţeles că se întâmplă ceva în juriu – erau acolo Cornel Chiriac, Johnny Răducanu, ne-au dat toate premiile, restul se ştie. Dar pentru mine a fost primul moment Phoenix cu adevărat important. Al doilea a fost concertul de la Opera din Timişoara, cu sunetul bun, şi pe scenă şi în sală, muzical a fost super. Al treilea a fost şi ultimul concert, în mai 1970, când ştiam că voi pleca şi era show-ul meu de adio.

În plin liberalism socialist, după venirea la putere a lui Ceauşescu, viaţa lui Mony avea să ia o turnură neaşteptată, familia sa depunând actele de emigrare în America încă din 1952! „Ei ne refuzaseră de atunci mereu, dar sora mamei, din State, a ajuns la un congresman american. Se pare că preşedintele Nixon i-a dat o listă lui Ceauşescu, sau poate oi fi ajuns eu o povară prea mare pentru autorităţi, pentru că, altfel, la facultate eram OK. Când mi-au dat paşaportul, au venit după mine pentru armată, m-am dus cu valiza. Şi era un şef de la UTC care a venit, ţinea la noi, tata a-ncercat ceva: «Nu-l luaţi, că Phoenix cântă pentru sinistraţi!» Fuseseră ploi masive, erau inundaţii…

Am dat concertele, iar ultimul a fost la sala Olimpia, în Timişoara. Atunci mi-am dat drumul şi le-am zis politicienilor să iasă din sală. Eram un copil, acum gândesc altfel, că doar nu toată lumea la costum şi cravată e rea. N-a fost uşor pentru mine, trupa era ce aveam mai scump plus gagică-mea, viitoarea nevastă, pe care o iubeam. Dar dacă nu plecam cu mama şi cu fratele meu mai mic, le stricam tot viitorul, familia ar fi rămas despărţită. Şi totul din cauza politicii unei ţări, pentru mine inexplicabilă. Dacă ar fi lăsat lumea să plece afară, unii s-ar fi întors. Dar aşa am fost forţat să plec.

Mony pleacă separat de ai lui, via Germania. Neavând viză, a aşteptat trei luni la München, exact la Chiriac, producătorul Phoenix, deja în pâine la Radio „Europa Liberă“. Acesta avea să-i întoarcă vizita, după ce va fi ajuns în America. În fine, Bordeianu ajunge şi în ţara tuturor posibilităţilor. Iar prima astfel de ocazie a venit după opt luni de stat acasă ca să înveţe de la televizor limba – alta decât engleza din şcoală. A împachetat chiloţi, apoi a avansat ca manager într-o vopsitorie, cu 400 de dolari pe săptămână. Altă viaţă – maşină sport Pontiac Firebird. Divorţează de Marieta adusă din Timişoara, dar măcar mergeau banii. A mai colaborat şi cu Radio „Vocea Americii“ – corespondenţe pentru Cornel. Dar cu gândul tot în România era.

Am ţinut tot timpul legătura cu Phoenix. Când mi-a trimis Nicu discul «Cantafabule», am rămas paf, era altceva decât ce făcusem eu cu ei, gen Yes, Genesis, Jethro Tull. L-am dus la o mare casă de discuri, acolo l-au ascultat, dar mi-au zis că ei au originalul, trupele de care îţi ziceam, şi că nici nu înţelegeau nimic din limba română. Dar după câteva săptămâni, mă sună Nicu din Germania: «N-ai chef să cânţi? Hai!» Aşa am revenit în Europa în vara lui ’77, la boemia aia care-mi lipsise în State, cu băieţii mei, cu glumele lor, cu fete. Am pornit tare, am învăţat piesele noi pentru mine, dar n-a ieşit nimic.“

Mony are neînţelegeri cu unii dintre colegi şi preferă să plece. Covaci rămâne singur, iar el devine omul din umbră la proiectul fără Nicu, Madhouse. Nu avea voie să lucreze, în schimb ca azilant primea ajutor de la statul german. În cele din urmă, i s-a dat de lucru la Volkswagen – la bandă, instala farurile (stopurile) din spate. După trei luni se duce la doctor, cu nervii slăbiţi de o sirenă care anunţa următoarea maşină pe banda de montaj. Este scutit, primeşte bani. Dar îi termină, inclusiv rezervele aduse din State. În 1987 devine cetăţean german, iar în 1990 termină o şcoală de manageri. Lucrează la o fabrică de stivuitoare, iar când aceasta dă faliment ajunge manager al unei firme de import-export mezeluri.

În tot acest timp nu lasă muzica; în 1984 scoate un disc single cu Ioji Kappl. Este distribuit internaţional, dar succesul vine din altă parte – opt secunde dintr-o melodie sunt preluate în reclama unei pizzerii, ceea ce-i aduce ceva bani din drepturile de autor. Covaci se mută lângă el, la Osnabruck, aşa că începe să se reformeze şi vechea gaşcă, cântând prin cluburi. „Când a venit Revoluţia, am vrut să fug la Timişoara, dar n-aveam şeful de acum, care să mă învoiască. În schimb, m-a sunat Erlend Krauser, care dorea să cânt într-o piesă dedicată evenimentelor – «Păsări albe» – care s-a dat imediat la radio, apoi n-am mai auzit nimic de ea până i-ai făcut tu clip la TVR, de curând.”

Nicu Covaci reintră în anii ’90 în scena vieţii lui Mony şi îl reactivează pentru câteva concerte remember Phoenix – anii ’60. În 2002 şi 2007, la aniversările trupei, solistul este membru plin al grupului. Mai mult, în 2008, Bordeianu lansează un CD la ideea şi cu întreaga producţie a lui Covaci – „Back to the Future“ – cu piese vechi, dar şi noi. Un prilej pentru altă serie de concerte. Iar interviul nostru din toamna lui 2011 se termina cu Mony pe canapeaua din sufragerie, cântând o melodie proaspătă, cu speranţe să convingă firma la care lucra să deschidă o filială în România.

La anul se fac 50 de ani de Phoenix, asta e şi vechimea relaţiei mele cu ei. Un ziarist de la București mi-a promis că mă va ajuta să scriu o carte despre viaţa mea, despre lume, aşa cum o văd eu. Mă doare că discurile, DVD-urile şi cărţile se publică abia când artiştii dispar; poate că de data asta îşi vor da seama de rolul acestei formaţii în muzică, în cultură în general, ba chiar şi în viaţa social-politică a României. Şi normal că aştept un semn de la Nicu să mai cântăm!“

Între timp, viața i-a mai hărăzit solistului câteva aventuri, bune rele… Mai întâi s-a pensionat și a trebuit să renunțe la ideea de a deschide o filială românească a firmei la care lucra. Ziaristul invocat mai sus nu a mai scris cartea lui Mony, așa că m-am băgat eu în seamă și, în 2016, cu editura Integral, am scos volumul „Nebunul cu ochii închiși. Povești de viață“. Mony n-a ajuns la lansarea de la târgul de carte, fiind programat la o operație de ochi. Dar de fapt nu cu ochii a fost marea problemă, ci cu un picior, care a trebuit amputat în regim de urgență. Convalescența l-a ținut blocat aproape un an, dar în aprilie 2017, la show-ul aniversar Phoenix 55 / Nicolae Covaci 70, a venit pe scenă, cu proteza, și a cântat ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic! În toamna 2022, la lansarea filmului lui Cristian Radu Nema – „Phoenix: Povestea“ – la Sala Palatului, a cântat ad-hoc, făcându-și show-ul obișnuit; la un moment-dat, a și aruncat cârjele!

Viața i-a oprit show-ul în 9 februarie 2024; pe 26 ar fi împlinit 76 de ani. Muzica lui Mony Bordeianu va continua, însă, să îi bucure pe cei care l-au cunoscut sau măcar au aflat cine a fost. Pentru că, începând cu „Vremuri“, melodiile compuse și cântate cu Phoenix au trecut de mult de barierele generației sale, ajungând folclor urban. Dumnezeu să îl odihnească în pace!

Într-o zi, păsări albe vor zbura / sunt cu voi, înainte sunt cu voi / au căzut mame, taţi, copii răniţi / au căzut, dar au învins / şi-ntotdeauna vor învinge. // Într-o zi, păsări albe vor zbura / şi poporul va simţi pace-n ţara mea şi-a ta. / Am învins, libertatea e preţioasă / preţu-i scump, dar am învins împotriva tiraniei. („Păsări albe“)

Share This:

Leave a Reply

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

error: Content is protected !!