Titus Andrei despre compozitorul Ionel Fernic
Se năștea într-un final de iunie, 1901; și n-ai cum să vorbești despre istoria muzicii ușoare românești, fără a începe cu el: Ionel Fernic. El care ne-a lăsat atâtea tangouri nemuritoare, scriitorul și gazetarul de egal talent, compozitorul înălțimilor, pilotul civil, târgovișteanul care a escaladat la propriu și la figurat zidurile obișnuitului. Și, culmea, la doar 37 de ani, dispare într-un accident de avion pe ruta Varșovia- București- Salonic.
În acea zi de iulie 1938 și-a dorit să ajungă la înmormântarea reginei Maria. Nemaigăsind bilet de avion, convinge un prieten avocat să rămână acesta pentru ziua următoare.
Lovit trăsnet, avionul se prăbușește în pădurea Negrileasa, Suceava. În scurta-i viață aproape tot ce a compus Ionel Fernic, a rămas în patrimoniul muzical românesc: de la primele romanțe devenite atât de populare: Cruce albă de mesteacăn, Țiganca, La umbra nucului bătrân, la cebrele tangouri pline de gingășie, jurăminte de dragoste și îndoieli adoptate cu frenezie de societatea interbelică: Iubesc femeia, Adio, Doamnă, Nunuțo până la ultima dintre cele 400 de compoziții pe care le-a semnat.
Dar primul, primul său tangou la fel de celebru, a fost Pe boltă când apare luna, cu titlul original Minciuna, titlu schimbat, bineînțeles. Vă dați seama că au venit perioade când era imposibil să prezinți așa ceva. S-a înregistrat, în 1931, la Viena, după o întâlnire în patru, la restaurantul Răcaru din zona Gării de nord când a fost poate punctul de pornire a tot ce a urmat. Cei patru, compozitorul Ionel Fernic, poetul umorist Ion Pribeagu, Cristian Vasile, cel care a cântat pentru prima oară în public cu această ocazie și dramaturgul Mihail Sebastian, fost coleg de clasă la Brăila cu cel care avea să devină faimosul dizeur al epocii, Cristian Vasile.
Leave a Reply