„Duelul pianelor”, o emisiune de care showbizul muzical avea nevoie

De aproximativ două luni, mai exact, de când s-a lansat grila de toamnă a postului TVR2, a început și emisiunea „Duelul pianelor”, deja cu un premiu la o gală mai mult sau mai puțin importantă în zona media romanească. Dincolo de asta, pot spune că urmărind ediție de ediție (în general, duminica, la ora 16.00, dacă nu sunt oarece transmisii sportive pe tronsonul orar respectiv) emisiunea produsă de Cristina Lazăr, Iuliana Marciuc, regizată de Cezar Ghioca și prezentată de Adrian Enache, avându-i alături pe cei doi performeri români de Eurovision, Paula Seling și Ovi Cernăuțeanu, își câștigă succesul și prin bandul pe care îl are. Bandul acesta din care face parte și soțul Paulei, Radu Bucura, la baterie, dă antren emisiunii.

Structurată cu niscaiva probe pentru a da alura unei emisiuni de televiziune și nu doar de întâlnire muzicală între artiști (deși nu cred că dăunează cuiva asta!), gen: Cheia FAsta (concurenții- artiștii invitați împreună cu liderii lor de echipă, de o parte Paula, de celalaltă parte Ovi, primesc câte un cuvânt pe care apoi, trebuie să-l asocieze unui cântec celebru pe care  îl cântă cu toții în studioul emisiunii împreună cu bandul despre care am vorbit), Cutia cu amintiri (concurenții aleg o decadă din frumoșii ani ai Televiziunii române și prezentatorul le adresează o întrebare despre anumite filme sau emisiunii din grila postului în perioada aleasă; e și un fel de omagiu adus Televiziunii Române), emisiunea devine ușor rigidă. Inclusiv prezentatorul cunoscut pentru debordanța sa, pentru spontaneitatea și libertatea de exprimare sub orice formă, se simte ușor încorsetat de „legile” impuse.

Admirabile până spre excelent sunt prestațiile artiștilor invitați fie că își cântă propriile melodii alături de band (de apreciat artiștii care preferă cântatul live și nu cu pozitiv!) ori născute din improvizațiile unor minți creatoare ca cele ce umplu platoul emisiunii!  Dintre toate rubricile cea intitulată PlayBec mi se pare cea mai neinspirată. Câte un reprezentant al echipelor iese în față și face playbec pe o melodie cunoscută. În timp ce videoclipul melodiei curge pe ecranul mare din studio, concurentul face playback. Asta în condițiile în care acolo, în platoul emisiunii, ai un band care poate fi folosit pentru a arăta că muzica se cânta doar live. Adică, mai potrivit mi s-ar părea o probă prin care, de pildă, concurenții să fie puși să ghicească un fragment dat de band dintr-un celebru cântec românesc sau internațional, iar apoi cu toții sau cel ce ghicește să cânte melodia respectivă. Într-adevăr, nu e o idee nouă, dar mi se pare mai potrivită asta decât să vorbim de playback într-o emisiune care promovează muzica live.

Nu sunt împotriva probelor pe care le recunosc necesare în condițiile unei emisiunii de televiziune, dar mi se pare că se ține prea strâns de regula asta în condițiile în care mai plăcută pentru cei de acasă care urmăresc este poate întâlnirea cu muzica, cu artistul invitat. În sfârșit, o emisiune îi pune în valoare. Mai degrabă, îi propun artistului invitat un moment muzical sau lirico-muzical live (în condițiile în care este actor) și nu cu stickul adus de acasă.

Mi se va spune, probabil, că rubricile așa cum au fost create dau nota necesară de divertisment așa cum o fac și „pedepsele” perdanților din competiția care se crează (dacă pierde Paula, Ovi îi dă o pedeapsă și invers). Sunt absolut de acord cu asta. Dar eu, una, cunoscându-l de câțiva ani buni pe prezentatorul emisiunii, știindu-i posibilitățile de showman, simt cum rubricile îi răcesc avântul artistic.  Simt nevoia unei relaxări, a unui firesc așa cum știu artiștii să facă atunci când se întâlnesc. Iar rubricile pot exista, însă să fie mai mulate pe specificul unei emisiuni muzicale. De pildă, rubrica Cheia FAstă mi se pare potrivită pentru că aruncă mai departe artiștii în muzică. Cutia cu amintiri este și ea potrivită, căci românul are în specificul lui nostalgia vremurilor în care a copilărit și, în plus, și aici se pot naște mai departe momente muzicale cu bandul prezent. Spuse-n creion este haioasă prin implicare artiștilor într-o zonă pe care o cunosc sau nu, cea a desenului.  Ideea de duel manifestată prin rubrici nu este rea, dar rubricile trebuie alcătuite în așa fel încât să dinamizeze nivelul muzical al emisiunii.  Apreciez ideea TVR2 de a veni cu producții realizate acasă și nu cumpărate așa cum este moda ultimilor ani. E mai uman să simți munca producătorului, a relizatorului în fiecare bucățică din platou decât să analizezi și să compari cu ceea ce este afară.

Apreciez showul propus de TVR2 din această toamnă, acesta fiind și motivul pentru care am decis să-l comentez. Îl urmăresc și vreau să mă regăsesc eu ca telespectator, ca iubitor de muzică, întrutotul acolo. Mă regăsesc, dar am momente în care îmi caut telefonul să văd cine și ce mai postat pe  Facebook sau Instagram. O emisiune sau un film care te prinde total nu te scapă nicio secundă până la final.  Iar eu cred în echipa de producție că are tot interesul de a îmbunătăți rețeta, în așa fel încât divertismentul să fie aici, în emisiune,  făcut întrutotul de artiști și muzica lor. Și atunci minutele îți par secunde iar orele minute. Și emisiunea, clar, prea scurtă, căci muzica și artiștii care chiar cântă vor rămâne permanent o plăcere dintâi a omului alergat de timp și viață.  Clar, ar mai fi de spus ceva, emisiunea având atâtea podoabe muzicale ar mai avea nevoie de o jumătate de oră în plus, chiar și o oră, pentru manifestarea totală a artiștilor invitați. E greu, de altfel,  să comprimi în 60 de secunde vulcanul ce zace într-un artist cu probele ce au rolul lor de a netezi frunți de riduri.  Jos pălăria pentru TVR2 pentru că respectă artiștii și muzica. Și îi respectă promovându-i și susținându-i prin emisiuni realizate pentru ei. Eu, una, recomand „Duelul pianelor” oricărui iubitor de muzică, așa cum recomand TVR2 celor care s-au săturat să deschidă televizorul și să nu găsească nimic de urmărit.