A căzut o stea, a murit o speranță: Mălina Olinescu, ieri uitată, azi intrată în nemurire

Aseară,  scriam cu bucurie  despre un eveniment în care, în sfârșit, artiștii care au scris istoria muzicii ușoare românești   au fost așezați acolo unde le este locul, adică pe scenă,  în lumina reflectoarelor, bucurându-se de dragostea și admirația sălii înțesate de oameni  și de aplauzele lor călduroase.

Azi noapte însă a mai căzut o stea din cerul muzicii ușoare românești. S-a stins o stea, a mai murit o speranță că artiștii noștri vor  fi puși la locul meritat. În vreme ce în lume mor artiști răpuși de rele pe care și le fac singuri, în România ne mor artiștii răpuși de dorul și nevoia de a fi alături de locul care i-a consacrat, scena, și de oamenii care le-au purtat numele și refrenele pe buze. Au suflete calde, suflete nobile, suflete sensibile… Artiștii au suflete  pe care dacă le atingi chiar și cu o petală de floare riști să le rănești.  Suflete ce odată cu ieșirea din lumina reflectoarelor devin triste și pale. Se întâmplă asta pentru că devin uitați, nu li se mai acordă atenția meritată, iar despre recunoștința pentru ceea ce au clădit nici nu mai încape discuție.

Romania își pierde valorile adevărate, își pierde patrimoniul cultural. Ne mor artiștii. Ne mor oamenii care au purtat emblema țării peste tot în lumea aceasta. Mor singuri, tristi si nejutorați, fără ca cineva să le audă chemările disperate de ajutor. Unii dintre ei sunt atât de modești încat nici măcar o ultimă chemare nu mai fac.  Mor, uitați, amintindu-ne că au existat odată, pentru ca mai apoi să treacă în nemurire prin ceea ce lasă în urma.

Autor: Liana Păuna, 12 decembrie 2011