Exclusiv! Marian Stere: "Să nu vă fie frică de >"

Este unul dintre creatorii celebrului şlagăr pentru copii, intitulat „Nu mi-e frică de bau-bau”, dar a scris texte şi pentru cântece interpretate de Margareta Pâslaru, Angela Similea, Eva Kiss, Fuego sau Adrian Enache. În prezent, realizează emisiuni la postul de radio România Internaţional şi are o plăcere deosebită de a reda publicului „comorile” muzicale din fonoteca radio. Este vorba despre omul de radio, textierul şi interpretul Marian Stere, care i-a acordat un interviu interesant colegului Mircea Nicolau. Merită să-l citiţi!

 

Rep: Dragă Marian Stere, în primul rând doresc să-ţi mulţumesc că ne-ai acordat acest interviu. Înainte de a începe, as vrea sa-ti mărturisesc ca prima oara te-am văzut pe o scenă într-un spectacol la Sala Radio intitulat “Lângă brad cu Moş Crăciun” din data de 24 decembrie 1993. Am citit biografia ta artistică pe Wikipedia (http://ro.wikipedia.org/wiki/Marian_Stere) şi ştiu că ai început să cânţi de la 6 ani. Merită sa renunţi la jocul copilăriei pentru a-ţi petrece cei mai frumoşi ani pe scenă?

 

„Copilăria şi adolescenţa mi le-am petrecut ascultând tone de muzică….”

Marian Stere: Eu îţi mulţumesc pentru faptul că ţi-ai amintit de mine. Mulţi sunt soliştii generaţiei mele care au fost daţi uitării. Sigur că este şi vina noastră, dar mai toţi nu ne-am mai găsit locul în peisajul muzical actual. Oricum, eu sunt unul dintre cei norocoşi, pentru că am „tras macazul” către scrierea de texte şi încă exist prin glasurile micilor solişti care, la oricare festival de gen din ţară (ba, uneori, şi dincolo de fâşie – o numesc aşa fiindcă am făcut armata la grăniceri). Nu cred că aş putea să-ţi dau un răspuns. Niciodată (mai ales atunci, în copilărie), nu mi-am pus problema dacă „merită” să fac ceva sau nu. Ştiu doar că am fost şi rămân un incurabil îndrăgostit de muzica uşoară de bună calitate, că nu-i voi uita niciodată pe minunaţii ei slujitori care şi-au depus întreaga existenţă pe treptele templului acestui gen muzical, numit pe nedrept „uşor”. Ştiu că mi-a plăcut, că toată copilăria şi adolescenţa mi le-am petrecut ascultând tone de muzică. Mi-au rămas în inimă cântecele de pe discurile cumpărate de părinţii mei, discuri „obosite” astăzi, dar, pe care le mai păstrez. Fără nici un fel de ierarhizare, poate doar cronologică, voi aminti numele unor artişti precum Roxana Matei, Pompilia Stoian, Doina Badea, Lucky Marinescu, Anda Călugăreanu, Gică Petrescu, Narghita (da, da, şi acum ascult cu mare plăcere „Mera giuta he giapani”, „Murmurki na dek” sau „Ickedana” din filmul indian „Articolul 420”), Constantin Drăghici, Jean Păunescu, Ilinca Cerbacev, Luigi Ionescu şi inegalabilul Aurelian Andreescu. La capitolul „muzică populară” prima „în top” era Maria Tănase (nu ştiam de ce, nu ştiam cine e, nu ştiam că plecase spre veşnicie cu şapte ani înainte de a mă naşte eu, dar îmi amintesc cu mare precizie faptul că avea acel „nu ştiu ce” care mă fascina). Ascultam teatru pe disc şi poveşti „la greu”. Mai târziu mă „şmecherisem”: puneam discul cu povestea şi îmi proiectam pe perete imagini de pe „diascop” – cei de vârsta mea îşi amintesc cu siguranţă de acest aparat al anilor `70. Ţin minte că tata îmi prinsese un leagăn între tocurile uşii de la dormitor – toată ziua asta făceam: mă dădeam în leagăn şi ascultam discuri. Ceva mai târziu – adică începând de prin 1975 am început să-i ascult pe Marius Ţeicu, Olimpia Panciu, Mihai Constantinescu, Stela Enache, Florin Bogardo, Dan Spătaru, Doina Limbăşanu, Aura Urziceanu, Dorin Anastasiu, Mirabela Dauer şi lista poate continua. În mod intenţionat le-am lăsat la urmă pe Margareta Pâslaru, Corina Chiriac şi Angela Similea. Ele ocupă şi în prezent un loc special în sufletul meu. Iar în anii `80 am descoperit-o pe mult regretata Mihaela Runceanu.

„Angela Similea era idolul meu, iar eu, în nemernicia mea cântam în faţa ei „Un albastru infinit”

Rep: Povesteşte-ne pe scurt despre începuturile carierei tale. Îmi aduc aminte cu drag de anii când prezentai la TVR alături de Eugen Cristea populara emisiune “Feriţi-vă de măgăruş”…

Marian Stere: Începuturile au fost timide. Dar, din acea perioadă, îmi amintesc cu multă plăcere dar şi cu o nostalgie greu de exprimat, întâlnirile cu Vasile V. Vasilache, Aurel Giroveanu, Vasile Veselovski, George şi Angel Grigoriu, Dan Stoian (la un moment dat, am urmat nişte cursuri de pregătire prin zona Mântuleasa – profesori ne-au fost Dan Stoian şi Cornel Fugaru, iar colegi de bancă Laura Stoica şi Ovidiu Baciu. Stăteam câte trei…). Asta se întâmpla prin 1990, perioada în care am făcut primele înregistrări la „Electrecord” cu minunatul maestru de sunet Theodor (Freddy) Negrescu. Consacrarea – ca să zic aşa – a venit în anul 1993, pe data de 6 octombrie, când am obţinut Trofeul primei ediţii a Festivalului „Aurelian Andreescu”. Am cântat în concurs două piese: „Merit eu” (Vasile Veselovski – Mihai Maximilian) şi „Un albastru infinit” (Marcel Dragomir – Ovidiu Dumitru). Întâmplarea a făcut ca în juriul specialiştilor ( a mai fost şi un juriu al presei, condus de George Stanca) să se afle şi Angela Similea. Mi-aduc aminte că mai tuturor concurenţilor le era teamă de Angela – spuneau că e foarte exigentă. Oricum, pentru mine, emoţiile erau însutite (vă daţi seama, Angela era idolul meu, iar eu, ”în nemernicia mea” cântam în faţa Ei „Un albastru infinit” !!!). Eram atât de fâstâcit încât am intrat în scenă pe unde nu trebuie (ulterior am primit în culise şi o săpuneală zdravănă) dar nici pe scenă nu m-au mai ascultat picioarele. Tremuram ca varga (şi acum mi se întâmplă, după mai bine de 15 ani) şi, în consecinţă, după ce am făcut vreo patru paşi – mi se păreau patru mii de metri – am luat microfonul de pe stativ şi am cântat „Merit eu” din poziţia „şezut”. La a doua piesă mi-am mai revenit, nea Marin de la Teatrul „Constantin Tănase”, maestrul de lumini mi-a băgat pe faţă un spot albastru pentru colorarea „infinitului” cu pricina, nu mai vedeam nimic.

A făcut parte din echipa emisiunii „Feriţi-vă de măgăruş” unde s-au lansat vedetele de azi Alina Sorescu, Giulia sau Cream….

Am fost eu, cântecul şi microfonul. După ce am terminat de cântat, am deschis ochii, reflectorul s-a stins şi prima pe care am văzut-o în sală aplaudând cu mâinile sus, a fost Angela. Apoi, în seara de gală, am primit Trofeul din mâinile Ei. Restul… e istorie. Apoi, peste un an, am întâlnit-o pe Ana Ştefănescu, realizatoarea emisiunii cu „Măgăruşul”, m-a îmbrăţişat cu toată inima şi m-a cooptat în echipa de creatori de momente speciale ale emisiunii. De fapt, la redacţia de emisiuni pentru copii de la TVR, am avut mai mulţi prieteni – începând de la Eugen Patriche (pe atunci redactor-şef) şi ajungând la Elena (Nunu) Creţu, Bogdan Ghiţulescu, Claudia Nicolau. Timp de aproape şase ani am făcut o echipă minunată alături de Eugen Cristea, regretatul compozitor şi extraordinar prieten, Dinu Giurgiu, solistele Ileana Georgescu, Daniela Răduică şi – pe atunci, fetiţa de câţiva anişori –  Simona Nae. Erau copii şi astăzi sunt vedete: Alina Sorescu, Andreea Bălan, Andreea Antonescu, Claudia Pavel, Raluca Ciocârlan, Giulia Anghelescu… Au crescut sub ochii noştri. Ştii că a existat şi o revistă „Măgăruşul”?

„Am fost, în acest minunat RADIO ROMÂNIA, martor al creaţiei, al dăinuirii dar şi al despărţirilor… „

Rep: Colaborarea ta cu  Radio România a început în 1990. Pentru cei mai tineri povesteşte-ne despre emisiunea pe care o faci acum la Radio România Internaţional. Ce alte emisiuni de radio ţi-ar plăcea să mai faci?

Marian Stere: Păi nu, în anul 1990 nu a început „colaborarea”, ci atunci am fost angajat prin concurs. În ceea ce priveşte acest mic clişeu… „Radio România” nu înseamnă ziduri. Înseamnă Oameni. În aceşti mai bine de 20 de ani de când exist în această instituţie, am avut ce învăţa de la mulţi colegi mai mari, dar şi de la cei pe care-i poţi numi „colaboratori”. Dacă ar fi să îţi enumăr câteva nume, ar trebui să scriu un catastif întreg. Voi spune doar că datorită Radioului am avut marele privilegiu de a-i cunoaşte personal, să dau mâna şi / sau măcar de a schimba câteva cuvinte cu Oameni extraordinari ai acestei ţări, şi îi voi aminti pe cei dispăruţi: Zoe Dumitrescu – Buşulenga, Ioana Radu, Lia Şahighian, Harry Negrin, Sorina Dan, Silviu Stănculescu, Ştefan Bănică, Petre Ghelmez (de a cărui prietenie şi apreciere m-am bucurat şi am fost onorat), Mircea Sântimbreanu, Marin Sorescu, Ovidiu Iuliu Moldovan, George Mihalache, Sile Dinicu, Ion Cristinoiu, Adrian Pintea şi mulţi alţii. Am fost, ani de-a rândul, apreciat , protejat chiar şi considerat un „coleg mai mic”, de regretaţii Marius Grozea, Dan Popovici, Vasile Gorneanu, Nicolae Mihai (Colea Râşkin), Nicolae Dumitru, Anton Teodorescu, George Florin Cozma, George Derevlean, Vasile Preda, Mihai Roman, Dionisie Şincan, Şerban Georgescu, Sebastian Sârcă, Sorin Caracseghi, Rodica Sava, Jana Gheorghiu, Marian Moldoveanu (de la Radio Vacanţa), Sebastian Domozină (de la Radio Craiova), iar lista continuă.

„Sunt atât de mulţi colegii care au plecat la postul de radio românesc pe care Dumnezeu l-a deschis în Paradis”

Nu aş vrea să-l uit pe legendarul nostru Eugen Preda, de a cărui apreciere m-am bucurat în primii mei ani de activitate. Am fost, în acest minunat RADIO ROMÂNIA, martor al creaţiei, al dăinuirii dar şi al despărţirilor…  Doamne, şi atât de mulţi sunt colegii care au plecat la postul de radio românesc pe care Dumnezeu l-a deschis în Paradis…

„La Radio România Internaţional mi-am desăvârşit arta de a face emisiuni de toate soiurile, modelele…”

La Radio România Internaţional am lucrat, mai întâi, în calitate de operator – sunet, azi se numeşte „regizor de emisie” cu toate, absolut toate secţiile de limbi străine, dar şi cu „Glasul Patriei”. Aşa se numea „Serviciul Român” de astăzi. Am trecut la partea redacţională în anul 1996 (într-un fel, ai dreptate, pentru că până atunci doar „am colaborat” la realizarea multor emisiuni, în special la Radio România Tineret – azi Radio 3 net, doar online). Din anul 2006 am ajuns la RRI (pe scurt) unde mi-am desăvârşit arta de a face emisiuni de toate soiurile, modelele, mai în direct, mai înregistrate, dar nu cred să existe vreo „specialitate” de emisiune pe care să n-o fi „servit-o”. Sigur că din toate speciile jurnalismului de radio, unele îmi sunt mai aproape de suflet. De pildă, divertismentul. Altă „fixaţie” a mea este să caut comori prin fonotecă. Slavă Domnului, am găsit berechet. Nu le păstrez pentru mine, este chiar o mare plăcere de a le restitui publicului. O altă mare bucurie este aceea că, recent, am reuşit să trimit familiei Runceanu de la Buzău, înregistrările fiicei lor Mihaela. Sper din toată inima să simţiţi emoţia care mă încearcă.

A scris pentru „Walt Disney”. A realizat adaptările în limba română ale cântecelor din câteva filme Disney, pe care le veţi avea în curând pe DVD, ori le veţi vedea de Sărbători pe micile ecrane.

Rep: Eşti un textier foarte talentat. Ai scris o mulţime de texte pentru mulţi artişti. Cum ar arăta un top 5 cu textele tale?

Marian Stere: Aoleu… Păi textele astea sunt ca şi copiii mei. Cum să fac diferenţe? Hai, totuşi, să încerc… Dar voi face un „Top 5” pe două categorii – fiindcă SUNT două categorii: lumea copiilor şi versuri pentru solişti consacraţi (aş vrea să evit cuvântul „adulţi” – na, că l-am zis !!!) . Să spun „mici” şi „mari” ? Voi începe cu… a doua.

Categoria „mari”:

1. Povestea începe cu „a fost” (compozitor Victor Lavric – solistă Angela Similea)
2. El te-aşteaptă (compozitor Jolt Kerestely – solistă Margareta Pâslaru)
3. Scrisoare necitită (compozitor Jolt Kerestely – solist Paul Surugiu – „Fuego”)
4. Cinci minute (compozitor Ionuţ Ungureanu – cântă „Provincialii”)
5. Cântec în tăcere (compozitor Jolt Kerestely – solistă Eva Kiss)

Aici aş vrea să adaug un text scris la cererea „Walt Disney”, varianta în limba română a piesei „I Wouldn’t Change a Thing” din filmul „Camp Rock”, pe care au cântat-o în duet Miruna Oprea (cea care, în 2002 lansa pe scena Festivalului „Mamaia copiilor” prima mea preferinţă din topul celor mici, şi care, în 2003, ne aducea, Gabrielei Sauciuc Cicone şi mie, premiul al doilea de creaţie de la Festivalul italian „Zecchinno D’oro”).

Categoria „mici”

1. Nu mi-e frică de „Bau-Bau” (compozitoare: Gabriela Sauciuc Cicone)

1. Rugăciune de Crăciun (compozitor: Jolt Kerestely – Premiul Uniunii Compozitorilor şi Muzicologilor din România – 2004)

(Nu e o greşeală, le-am pus pe amândouă pe primul loc, deci locul al doilea nu se acordă !!!)

3. Strunele (compozitor Cristian Alivej – solistă Monique Dinescu)

4. Mamă, nu mai pot ! (compozitor Mihai Vanica – l-au cântat zeci de copii)

5. Casa bunicilor (adaptare în limba română după piesa „Once Upon a December”)

Sigur că încă am obiecţii, dar ai vrut cinci locuri…

„Îmi doresc editarea unui dublu album cu cântecele şi textele mele, plus alte versuri încă nepublicate…”

Rep: Te gândeşti să lansezi un volum de versuri?

Marian Stere: Da, sigur că da. Dar nu ştiu când şi cum… Sincer, mi-aş dori editarea unui dublu CD cu cântecele celor două categorii de mai sus, cu textele aferente, dar şi cu alte versuri unele publicate, altele nu… M-am jucat şi „de-a poetul”…

Versurile de la şlagărul „Nu mi-e frică de Bau-bau” s-au născut în troleibuz

Rep: “Nu mi-e frică de Bau-bau” este unul din cele mai mari succese ale tale ca textier. Textul l-ai scris pe muzica Gabrielei Sauciuc – Cicone cu care ai avut o colaborare foarte reuşită. Povesteşte-ne despre acest şlagăr.

Marian Stere: Am mai povestit şi cu alte prilejuri… Hai să-ţi povestesc şi ţie. Cum s-a născut? Evident, cu ideea textului. Această idee mi-a venit în troleibuz. Ţin minte că era o zi de vară a anului 2002, cu câteva zile înaintea predării lucrărilor pentru concursul de creaţie al Festivalului „Mamaia Copiilor”. Eram pe picior de plecare la Clubul Copiilor sector 6, acolo unde are cursurile Gaby Sauciuc, dar înainte trebuia să trec pe la Administraţia Financiară sector 3 (ştii, cu declaraţiile de venit). În troleibuz (când mă duceam către perceptori) erau o bunică şi o fetiţă. Aia mică era destul de neastâmpărată, aşa că bunică-sa i-a zis să se potolească, fiindcă altfel vine „Bau-Bau”. La care fetiţa îi dă replica: „Auzi mamaie, lasă-mă cu Bau-Bau că nu există”. Îţi imaginezi că mi s-au aprins toate lămpile. La întoarcere, tot în troleibuzul 70, m-am aşezat pe scaun şi, până la capătul celălalt, la staţia „Vasile Pârvan”, am scris un text de vreo 16 strofe cu tema „Nu mi-e frică de Bau-Bau”. Am ajuns la club, Gaby mi-a arătat compoziţia, iar textul se potrivea de minune !!! Am scris doar refrenul (foarte simplu de altfel), am ales cele trei strofe şi restul… îl ştiţi. A ieşit un cântec pe care l-au furat şi maeştrii emeriţi ai manelelor. Am protestat împotriva vulgarizării acestui cântec, dar degeaba. Cine să îmi apere proprietatea intelectuală ?  Am lăsat-o baltă…

„Dacă adulţii au un soi de diplomaţie în care îşi pot ascunde indiferenţa ori chiar dispreţul pentru un act artistic – oricare ar fi el – prost realizat, copiii te „taxează” pe loc”

Rep: Cât de mult te-a ajutat în scrierea textelor pentru copii colaborările cu emisiunile adresate celor mici?

Marian Stere: Nu m-au ajutat !!! Au fost fundamentale !!! Altfel, cum aş fi putut să fiu atât de lipit de acest univers al culorilor şi al inocenţei? Poate am rămas şi eu niţel copil… Lucrul cel mai important pe care l-am învăţat în acest domeniu este că niciodată nu trebuie să subestimezi un copil. Sunt mulţi cei care cred că a scrie, a cânta sau a juca teatru pentru copii sunt activităţi minore. Pe un copil nu-l poţi minţi. Dacă adulţii au un soi de diplomaţie în care îşi pot ascunde indiferenţa ori chiar dispreţul pentru un act artistic – oricare ar fi el – prost realizat, copiii te „taxează” pe loc. Aş veni în completare cu faptul că pe un copil trebuie să-l tratezi ca pe egalul tău. Dacă îl ciupeşti de obraji şi începi să miorlăi la el ca o toantă peltică, ăla micu’ îşi pune instantaneu întrebarea dacă eşti normal la cap…

Rep: Pe lângă Gabriela Sauciuc – Cicone şi Jolt Kerestely, ai colaborat cu foarte mulţi compozitori atât ca textier cât şi ca interpret. Care au fost pentru tine cele mai reuşite colaborări? Simţi că muzica unui anume compozitor se leagă mai bine cu textele tale?

Marian Stere: De această dată, răspunsul e mai scurt. Am preţuit fiecare colaborare, am iubit fiecare cântec, am avut clipe de neuitat în fiecare proces al creaţiei, fie ea interpretativă, fie în calitate de textier.

Rep: Care sunt personalităţile care te-au influenţat cel mai mult ?

Mai întâi voi spune numele părinţilor mei: Maria şi Anton Stere. Lor le datorez existenţa cu tot ceea ce implică ea. Mai apoi, bunii şi dragii noştri prieteni şi vecini Elena şi Nicolae Mihăilescu. O amintesc, pentru că are „sertarul” ei special pe colega şi buna mea prietenă Roxana Iorgulescu. Cu toţii, în ceea ce înseamnă „dresajul” meu ca om.  Mai devreme am făcut o enumerare. I-am amintit pe cei de la care am avut ce învăţa în Radio. Aş vrea să adaug numele apreciaţilor Paul Grigoriu, Titus Andrei, Septimiu Roman şi Ion Vova. Un alt Om important pentru mine este domnul profesor Gheorghe Florescu. Şi, bineînţeles, soţia domniei sale, minunata doamnă Nicoleta Dandu – Florescu. M-a marcat, în drumurile mele prin Novaci (jud. Gorj) personalitatea domnului inginer Gheorghe Cuţuliga. Deşi octogenari, cei doi Gheorghe sunt mult mai TINERI decât mulţi tineri !

Am „aSIMILEAt” fiecare sfat al Angelei, am băgat la cap tot ce mi-a spus Margareta Pâslaru, am citit tot ce mi-a spus Corina Chiriac, am luat lecţii importante de la Temistocle Popa, Marius Ţeicu şi… am ascultat orice cuvânt al Mihaelei Runceanu, iar noaptea, în vis, am aflat multe de la Maria Tănase.

Mă bucur de dragostea prietenilor mei de la RRI. Mă înclin cu mult respect în faţa tuturor, vă mulţumesc pentru că sunteţi (ori aţi fost) lângă mine. Singur, nu aş fi fost ceea ce sunt. În încheiere, vă adresez o urare, mai bine zis, un îndemn:  Niciodată să nu vă fie frică de „Bau-Bau”, indiferent de ce înseamnă ori cum arată el…

Autor: Mircea Nicolau, 6 decembrie 2010